Victoria lui a fost un prilej pentru cîteva excelente exerciţii de jurnalism de întîmpinare printre care interviul luat de Vlad Mixich lui Fabrizio Tassinari. Judecînd după reacţiile occidentale, meritul lui Beppe Grillo pare a fi că a spulberat orice nădejde de a mai înţelege ceva din politică. În treacăt fie spus, nici pînă acum nu se înţelegea mare lucru. Încercaţi să-i ascultaţi cu rîndul pe Merkel şi pe Hollande. Dacă sînteţi ambiţioşi, adăugaţi-l şi pe Cameron.
Ulterior, într-o analiză de o rară fineţe publicată aici, Horaţiu Pepine alătură pe Grillo conservatorilor români care o urmează - chiar dacă nu în PDL adaug eu - pe Monica Macovei. După cum bine zice Pepine, nu nuanţele poziţiei politice sau stilistica activismului contează. Criteriul în această situaţie este intenţia sinceră a efortului de a readuce morala în centrul politicului.
Utopişti sau nu, sinceri sau demagogi, este cert că nu există în Europa alţi activişti care să vorbească cu mai multă pasiune despre convertirea politicii în „ceva frumos”. - spune autorul despre grillişti.
Cum să nu-ţi fie simpatici oamenii ăştia cînd şi tu crezi sincer că politica e ceva înalt şi că ţine cumva de esenţa conservatorismului ideea că nu e onoare mai mare ca aceea de a fi învestit într-un serviciu public. Nu poate fi o mai mare recunoaştere a meritului personal decît atribuirea unei responsabilităţi pe măsură, împreună cu obligaţia morală de a ţi-o asuma. Pentru un conservator morala precede şi e conţinută în decizia de a urma un destin politic.
Dar de aici încep deosebirile. Doamna Macovei şi alţii ca ea încă umblă prin ţară şi dau mîna cu primari şi poporeni în loc să stea pe facebook şi să colecţioneze likeuri. Nu prea îţi permite timpul şi, aş zice eu, nici îndemînarea să faci la fel de bine şi una şi alta. Dintr-un anumit punct de vedere sînt mai multe asemănări intre Macovei şi Merkel sau chiar Ponta şi cu leaderul SYRIZA, grecul Alexis Tsipras. Toţi cred că o carieră politică trece printr-o şcoală bună, experienţă administrativă şi activism disciplinat de organizaţie. E mai puţin important cît de serios au reuşit să facă asta fiecare în parte şi ce idei politice au urmat. Dar au făcut-o, după puteri, pentru că au crezut sincer că aşa se face. În ultimă instanţă cred că toţi aceştia, dacă ar fi să aleagă, ar prefera un rachiu cu Vasile la birtul comunal, cum spunea cineva pe net despre politicienii mai bătrîni, decît să stea să-şi verifice facebookul. Toţi cred că există un anumit fel de a face în politică. De pildă toţi cred că birocraţia nu e un rău ci un instrument necesar şi că scopul e să-l faci eficient. Scopul celor ca Grillo e să o dinamiteze, pentru că e mediatorul nelegitim între popor şi conducători, vezi înclinaţiile către democraţia directă
Proiectul politic, în viziunea primilor, are mare nevoie de respiraţia lungă a unei legislaturi de minim patru ani. Poate mai subtil, această viziune are nevoie la rîndul ei de experienţă, adică de istorie şi de cărţi. Deşi pare că vrea să impună o nouă paradigmă, cei care o împărtăşesc ştiu sigur că nu poţi încropi soluţii de azi pe mîine la probleme care apar de azi pe mîine fără să ai prudenţa să le aşezi într-un orizont mai larg de coerenţă, ca să nu periclitezi un echilibru pe care tu de fapt vrei să-l slujeşti.
Sînt detalii în care Beppe Grillo, Dan Diaconescu sau Frank Stronach nu se încurcă. Fiecare dintre ei crede că de politică te poţi ocupa aşa cum te ocupi de un eveniment artistic, de o televiziune sau de o afacere nord-americană şi că dacă faci serios una e uşor s-o faci şi pe cealaltă, în chip similar. Confirmarea au avut-o recent cu toţii: pe calea asta au obţinut voturi, în cazul lui Grillo şi al lui Diaconescu, într-o proporţie importantă. Competenţele lor manageriale şi de comunicare nu sînt de loc de neglijat într-o lume tot mai complicată în care prevalează capacitatea de reacţie rapidă.
Spre deosebire de autorul citat, eu nu cred că situaţia descrisă e doar un paradox al conservatorismului românesc ci o dificultate inevitabilă, dacă nu cumva aporie, a oricărei mişcări politice care are morala ca scop explicit, nu ca temelie implicită. Poate că asta se întrevede cel mai bine în ezitările unuia ca Frank Stronach. De aici vine, cred, schizofrenia alegerii între populism şi conservatorism. Dacă în paradigma clasică politica e arta de a construi un compromis politic fără să te compromiţi moral, grilliştii resping în principiu compromisul şi compromişii în numele unui proiect moral maximalist.
Consecinţa e că doamna Macovei face figură de răţuşca cea urîtă şi riscă să fie mîncată de ambele părţi înainte să ajungă lebădă. În timpul ăsta Beppe Grillo se pregăteşte să arunce apa din copaie, complet dezinteresat de faptul că vreun politician dinăuntru i-ar putea fi aliat. Să nu uităm, conservatorismul nu e simpatic. Grillismul este. Că de-aia zic, revenind la practica politică, că dacă aş fi în locul lui aş încerca să impun alegeri pe internet şi legislatură scurtă. Aş lua tuturor celorlaţi, vorba poetului, aerul de sub aripi. Cu puţină şansă ar putea însemna sfîrşitul politicii clasice.
Dar nu sînt Beppe Grillo şi dacă el are cumva dreptate urmările mi s-ar părea teribil de obositoare.
Dar de aici încep deosebirile. Doamna Macovei şi alţii ca ea încă umblă prin ţară şi dau mîna cu primari şi poporeni în loc să stea pe facebook şi să colecţioneze likeuri. Nu prea îţi permite timpul şi, aş zice eu, nici îndemînarea să faci la fel de bine şi una şi alta. Dintr-un anumit punct de vedere sînt mai multe asemănări intre Macovei şi Merkel sau chiar Ponta şi cu leaderul SYRIZA, grecul Alexis Tsipras. Toţi cred că o carieră politică trece printr-o şcoală bună, experienţă administrativă şi activism disciplinat de organizaţie. E mai puţin important cît de serios au reuşit să facă asta fiecare în parte şi ce idei politice au urmat. Dar au făcut-o, după puteri, pentru că au crezut sincer că aşa se face. În ultimă instanţă cred că toţi aceştia, dacă ar fi să aleagă, ar prefera un rachiu cu Vasile la birtul comunal, cum spunea cineva pe net despre politicienii mai bătrîni, decît să stea să-şi verifice facebookul. Toţi cred că există un anumit fel de a face în politică. De pildă toţi cred că birocraţia nu e un rău ci un instrument necesar şi că scopul e să-l faci eficient. Scopul celor ca Grillo e să o dinamiteze, pentru că e mediatorul nelegitim între popor şi conducători, vezi înclinaţiile către democraţia directă
Proiectul politic, în viziunea primilor, are mare nevoie de respiraţia lungă a unei legislaturi de minim patru ani. Poate mai subtil, această viziune are nevoie la rîndul ei de experienţă, adică de istorie şi de cărţi. Deşi pare că vrea să impună o nouă paradigmă, cei care o împărtăşesc ştiu sigur că nu poţi încropi soluţii de azi pe mîine la probleme care apar de azi pe mîine fără să ai prudenţa să le aşezi într-un orizont mai larg de coerenţă, ca să nu periclitezi un echilibru pe care tu de fapt vrei să-l slujeşti.
Sînt detalii în care Beppe Grillo, Dan Diaconescu sau Frank Stronach nu se încurcă. Fiecare dintre ei crede că de politică te poţi ocupa aşa cum te ocupi de un eveniment artistic, de o televiziune sau de o afacere nord-americană şi că dacă faci serios una e uşor s-o faci şi pe cealaltă, în chip similar. Confirmarea au avut-o recent cu toţii: pe calea asta au obţinut voturi, în cazul lui Grillo şi al lui Diaconescu, într-o proporţie importantă. Competenţele lor manageriale şi de comunicare nu sînt de loc de neglijat într-o lume tot mai complicată în care prevalează capacitatea de reacţie rapidă.
Spre deosebire de autorul citat, eu nu cred că situaţia descrisă e doar un paradox al conservatorismului românesc ci o dificultate inevitabilă, dacă nu cumva aporie, a oricărei mişcări politice care are morala ca scop explicit, nu ca temelie implicită. Poate că asta se întrevede cel mai bine în ezitările unuia ca Frank Stronach. De aici vine, cred, schizofrenia alegerii între populism şi conservatorism. Dacă în paradigma clasică politica e arta de a construi un compromis politic fără să te compromiţi moral, grilliştii resping în principiu compromisul şi compromişii în numele unui proiect moral maximalist.
Consecinţa e că doamna Macovei face figură de răţuşca cea urîtă şi riscă să fie mîncată de ambele părţi înainte să ajungă lebădă. În timpul ăsta Beppe Grillo se pregăteşte să arunce apa din copaie, complet dezinteresat de faptul că vreun politician dinăuntru i-ar putea fi aliat. Să nu uităm, conservatorismul nu e simpatic. Grillismul este. Că de-aia zic, revenind la practica politică, că dacă aş fi în locul lui aş încerca să impun alegeri pe internet şi legislatură scurtă. Aş lua tuturor celorlaţi, vorba poetului, aerul de sub aripi. Cu puţină şansă ar putea însemna sfîrşitul politicii clasice.
Dar nu sînt Beppe Grillo şi dacă el are cumva dreptate urmările mi s-ar părea teribil de obositoare.
.j
