Am plecat spre Suedia cu trenul. Una dintre bucuriile mele deloc secrete este mersul cu trenul. Dacă m-ai întreba cum se simt pruncii la sînul mamelor, aș răspunde spontan că se simt ca mine în tren.
Cum mergeam eu așa pe Valea Prahovei am constatat că e la fel cum am lăsat-o demult, în lunile de septembrie ale minunatelor mele reîntoarceri bucureștene de student: destul de colorată, un pic prăfuită și foarte familiară. Și cum stăteam eu așa, beam bere, ascultam tîgîdîmul liniștitor al trenului și contemplam frunze, mi-am adus aminte de covorul ruginiu al toamnei. Așa începea o propoziție care m-a obsedat zeci de ani de zile și pe care mi-am dat seama cu nespusă plăcere că în sfîrșit am uitat-o.
Povestea începe prin clasa a treia sau a patra, cu Getuța. Getuța era o fată foarte cuminte, ordonată, harnică și silitoarea la învățătură. Ca o paranteză, Getuța mai avea și codițe. Literatura e plină de fetițe cu codițe de care trăgeau băiețeii, dar eu n-o știu decît pe Getuța. Pentru premiantul de mine, în schimb, Getuța era o pacoste. Ca orice preminat, le știam pe toate cu mici excepții. O dată pe an dădeam un rateu, uitam, mă rosteam neglijent sau pur și simplu nu citeam lecția. Și atunci, deși nu numai atunci, intervenea, casant și agasant, Getuța.
Mult înainte de a începe noi să studiem diferența dintre propoziția simplă și cea complicată, Getuța se ilustrase deja în domeniu. Parcă o văd ridicîndu-se dreaptă și impecabilă, aranjîndu-și cu un gest cochețel codițele, și rostind celebra propoziție: covorul ruginiu al toamnei, și așa mai departe. Lua note bune la compuneri, Getuța. După ce am început să studiem problema diferenței dintre propozițiile simple și complicate, pe care eu n-am înțeles-o niciodată, Getuța a fost în largul ei. Practic nu era zi de la Dumnezeu să nu aud foșnetul molcom dar sigur al celebrei propoziții.
Era ziua mea, cel mai probabil printr-a patra, deci 17 februarie 1970. Doamna m-a ridicat în picioare, m-a întreabat de una-alta și eu am răspuns corespunzător așteptărilor de premiant. La sfîrșit, pour la bonne bouche, mă pune să zic o propoziție complicată. Creierii mi-au fost inundați dintr-o dată de covorul ruginiu al toamnei, care mă împiedica să născocesc altceva. Cu fălcile încleștate, cu toți quarcii trupului jurînd că nu voi zice niciodată propoziția aia, nu mai puteam decît să mă opun destinului. Pînă la urmă ceea ce era să se întîmple s-a întîmplat: Getuța s-a ridicat dreaptă, și-a aranjat codițele, și a zis-o. Am luat singurul 9 din clasele primare.
Dar am uitat-o, în sfîrșit am uitat-o, De-acum mă pot gîndi cu drag la Getuța, oriunde s-ar afla, și aș vrea să-i spun că mi-e dor de ea ca de copilăria mea, din care face parte, și că poate ne vedem cu plăcere să mai povestim.
.j
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu