22 nov. 2014

Etica protestantă, etica fumatului și etica înjurăturii sau despre un cerc virtuos

Citesc Etica protestantă a lui Max Weber, foarte bine pentru cei care știți deja, și mai bine pentru cei care nu știți, că aflați acuma. E fabuloasă, poate chiar cea mai mișto carte pe care am citit-o în viața mea, dar mai vorbim peste cîteva luni, după ce-mi mai trece și o metabolizez cum trebuie. Am suferit deja consecințe în planul praxisului social, nu mai dau țigări! Pe unde circul eu e obiceiul să se ceară țigări, măcar la două zile mi se întîmplă. Nu, gata, nu mai am țigări de dat.

Dacă ești fumător știi că regula de bază e să fumezi țigările tale, nu țigările noastre. Sigur, mai înțelegi foarte bine și alte lucruri, precum solidaritatea de viciu sau compasiunea pentru cei care eventual n-au la un moment dat. E o mică dezbatere, deloc simplă. Dar de multe ori se întîmplă să nu uiți că peste o oră două îți trebuie și dacă n-ai de unde face rost nici de țigări nici de bani ai putea ajunge într-o situație foarte proastă, poate mai proastă decît să dormi o noapte în frig, pe o bancă în parc.

Ceea ce e mai curios e că atunci cînd refuzi o cerere de țigare pe motiv de n-am de dat te trezești de cele mai multe ori măcar cu o privire, dacă nu și cu cîteva vorbe pline de reproș, de pe poziții etice aparent superioare. Cumva s-ar da de înțeles că tu ai un pachet nu pentru că l-ai muncit ci pentru că divinitatea nu s-a ostenit să-l desfacă și să împartă cîte una-două la toată lumea. Așa am pățit azi de dimineață cu unul care mi-a zis un mulțumesc apăsat și m-a străpuns cu o privire de parcă tocmai îi furasem din casă. După care a scos un leu și și-a luat o cafea. Ei bine în clipa aia m-am hotărît că data viitoare îl gratulez pe preopinent fie cu ceva de mamă, fie cu ceva creștinesc, așa, de sărbători. Și aici sensul dezbaterii mele interioare a luat o cale cu totul neașteptată.

Pe de o parte cred că a ști să înjuri bogat face parte dintr-un ambitus cultural legitim, pe de altă parte nu sînt foarte amator de violențe de limbaj, dar nici nu mă feresc cu tot dinadinsul. Nu mi-am ferit nici copilul de experiențe lingvistice mai exotice, dar am anumite sensibilități la înjurăturile bisericești. Am avut la un moment dat o discuție cu un amic sofisticat, coleg de generație, nepot de teolog și fiu de poetă, bucureștean cu studii de limbi clasice, azi popă în Germania. Nu ne-am împrietenit, deși am hălăduit o vară prin lunca Romanilor, rîul care curge pe sub zidurile mănăstirii Hurezi, și ajunsesem de ne povesteam mici intimități spirituale. Aveam împreună doar duhovnici foarte mișto. Și zice el cum îl întreabă într-o zi al lui dacă înjură, la care el răspunde evaziv: ei, mai dau și eu Răului, părinte. Vai, fiule - zice duhovnicul - e mare păcat să înjuri de cele sfinte, mai bine-l bagi în pizda mă-sii!

Am învățat multe înjurături, cele mai multe în armată. Dar astăzi în top este una de care am aflat foarte tîrziu, pe dealuri, la oi, de la ciobani. Acolo e poate cea mai frecventă, mie acum mi se pare cea mai expresivă: futu-ți rînduiala mă-tii! Doamne, ce profunzimi metafizice, să abuzezi sexual de însăși ideea ordinii sociale pe care omul o dobîndește din cea mai fragedă pruncie!

Aici cred că bate și Weber, aici mi se pare că se încheie cercul meu virtuos, în toată splendoarea lui. Prin urmare pot încheia liniștit cu un călduros futu-vă rînduiala mamelor voastre! Se știu ei care, dacă nu, întrebați la comentarii.

.j

Niciun comentariu: