27 feb. 2016

Lupta de clasă ca eșec major al educației comuniste. Și post

Sînt multe motive pentru care educația comunistă era proastă. Mai exact, toate. După părerea mea, cei care susțin că merită să ne uităm după niște detalii, falsifică temelia epistemei care zice că oricîte exemple pozitive ai da, nu validezi ipoteza. S-a supraviețuit individual învățămîntului așa cum s-a supraviețuit individual închisorii. Dar asta nu validează educația comunistă ca sistem așa cum nu validează nici sistemul penitenciar ca formă de organizare socială.
Eșecul major al învățămîntului comunist constă în faptul că și-a ratat însuși scopul. Scopul explicit a fost să restituie prestigiul muncii, chipurile alienat prin exploatarea capitalistă a omului de către om, prin intermediul unui model de succes al omului muncii înlesnit și fericit. Din păcate a rezultat nu doar un proletariat pauper, ci și deloc fericit, pentru că după exterminarea bogaților, lupta de clasă devenise fără obiect și proletarul nu mai avea de ales decît să se urască pe sine. Sau pe vecin, în funcție de disponibilități. Nu era mare lucru, mai ales după ce terminai o școală profesională în care bucuria muncii era cultivată atent cu tuns obligatoriu, palme după ceafă și șuturi în cur. Diferența esențială nu a fost că proletarul era mai sărac, ci că era mai resentimentar.
Desigur, nevoia internă de cadre și nevoia externă de prestigiu internațional a condus la un învățămînt mediu și superior menit să fabrice elite. Ca membru al elitei nemuncitoare nu aveai decît două opțiuni. Să te lași exilat într-un turn de fildeș în care să-ți consumi inutilitatea sub formă de evazionism ca să nu te detești ca proletarii, sau să te lași cumpărat ca să-i fraierești și să-i poți detesta în voie. Aici lucrurile sînt și mai dramatice pentru că nu există în toată istoria comunistă un sigur exemplu de intelectual autentic cu carieră politică de succes în sistem. Ideea dispariției diferenței dintre munca fizică și cea intelectuală, deși părea atractivă, s-a dovedit un fals. Și uite așa entuziasmul muncii a produs doar ipocriți care de fapt fugeau de muncă pentru că o detestau sincer.
După revoluțiune nu s-a schimbat nimic pentru că nu aveam cum. Oarecum surprinzător, stînga modernă reciclează harnic cuvîntul clasă sub pretextul sărăciei, dar nu e deloc surprinzător că, în lipsa claselor, iese o varză. Într-adevăr surprinzător e că o parte din dreapta modernă ia cam același lucru, îl ambalează în staniolul pieței muncii și al noilor tehnologii și îl vinde sub forma obligației de a învăța programare de mici. Dar ambele poziții susțin, mai mult sau mai puțin explicit, ideea că munca, dintr-o nevoie economică personală sau de inserție socială, ambele naturale, a devenit mai întîi un drept și mai apoi o obligație de a lupta împotriva pieții, sub supravegherea atentă a statului. De fapt ambele luptă energic împotriva pieței. Din prima perspectivă lupți împotriva pieții sustrăgîndu-te sub forma salariului minim și a indemnizației de șomaj, cealaltă îți omoară dreptul la alegere și la vocație lipsindu-te de instrumentele cu care să le construiești și băgîndu-ți în cap programare de mic.
Ambele cultivă aceeași formă post-modernă de proletariat resentimentar, lipsit de substanță umană, de cultură, de etică și de opțiuni. Munca este obligația de a avea dreptul de a nu alege.
.j

Niciun comentariu: