16 mar. 2016

Ce-o fi aia public?

Motto: „Publicul este norodul, nu tagma jefuitorilor.” - folclor ingineresc

Cînd minți luminate jubilează la victoria anti-fumantului asupra națiunii, nu mă uimește atît bucuria de a trăi într-o lume mai sănătoasă și mai curată, care e legitimă pînă la un punct, cît refuzul de a accepta că pe lumea asta totul costă. Domnul Patapievici a scris o carte grosciorică, încercînd să răspundă la întrebarea „Ce se pierde atunci când ceva se câştigă?”, carte pe care mama mare, fără să aibă ocazia s-o citească, a rezumat-o cam așa: și cu varza unsă, și cu sufletu-n rai, și cu slănina-n pod, nu se poate.

Nu e vorba despre micul meu disconfort, nici de cel al cîrciumarilor, care se vor descurca cumva. Nu e vorba de o simplă neatenție. E vorba despre refuzul tenace de a accepta că există o pierdere și că, de data asta, pierderea e importantă. Refuzul de a discuta faptul că libertatea și proprietatea sînt alterate iremediabil. Refuzul de a recunoaște că ceva important se pierde. Credința că se poate cîștiga ceva cu costuri zero. Aderența necondiționată la progresism ca ideologie al cărei răspuns la întrebarea de mai sus e „nimic, lumea e pur și simplu mai bună”.

Lăsînd la o parte considerațiile despre proprietate, mi se pare că spațiul public nu e doar expropriat micii comunități și abandonat în întregime statului, dar și că e într-o continuă expansiune. În consecință, deși e proclamat spațiu al diversității, pare mai curînd sortit uniformității. Și atunci mă întreb în ce măsură fac eu parte din public? Sînt eu public pentru toate miile de cîrciumi din țară? Cu siguranță pentru cele vegane nu. E nevoie de o dezbatere națională despre ce trebuie să ofere o cîrciumă? Nu. Sau, într-un alt registru, e copilul meu public pentru oricare dintre școlile din țară? Și pentru cele cu uniformă și pentru cele fără? Că abea atunci avem nevoie de o dezbatere națională despre uniforme și de o soluție unică care eliberează publicul de opțiuni și-l obligă să se simtă bine. Sînt trei lucruri rele aici: comunitatea e privată de dreptul de a decide, eu sînt privat de un criteriu de a alege școala, iar spațiul dezbaterii naționale devine un balamuc în pragul războiului civil. Ceea ce observ este că în numele diversității, care nu înțeleg în ruptul capului ce înseamnă, e instaurată lipsa de criterii care mă privează de libertatea mea ca public. Publicul e dizolvat într-o mulțime confuză, care pare că se simte bine, că altceva nu văd ce îl constituie ca public, din care oricine face parte oricine numai eu nu.

În inginerie e o vorbă. Dacă faci un lucru să-l folosească și idioții, atunci numai idioții îl vor folosi. Cam asta e și cu progresismul. O lume în care sînt fericiți și progresiștii e o lume în care doar progresiștii sînt fericiți. Doar că ei nu vor fi fericiți pînă cînd libertatea și proprietatea nu vor fi desființate ca criterii fundamentale de conviețuire socială. Și, eventual, vor fi înlocuite cu acreala progresistă sistematizată. Sper să n-apuc.

.j

Trimiteți un comentariu