12 mar. 2016

Nu am glumit cînd am spus despre copiii noștri că sînt niște săraci promițători

Unui foarte bun prieten i-a plăcut tare expresia mea, săraci promițători, folosită aici. Sincer, și mie. Dacă nu mă încuraja, poate nu aș fi fost atent. Dar a fost, și, prin urmare, îi sînt dator cu niște detalii. Așa ne naștem, în curul gol, incapabili să ne plătim mîncarea și pempărșii. E o cale lungă și anevoioasă pînă să dobîndim toate libertățile, printre care și cea economică. Nu sufăr de economism, Doamne feri, mi se pare că sînt suficienți domni al căror unic neuron e prăbușit sub povara lui Ayn Rand, meditînd la o sărbătoare ca ultimă expresie a unei oportunități de afacere horticolă. Nu am nimic de adăugat aici.

Sîntem moșiți în diversele faze ale vieții de oamenii din jurul nostru. În mare măsură de părinți, mai apoi de educatori și de prieteni și, în ultimă instanță, de toți cei pe care-i întîlnim. Sau pe care îi citim, dacă am apucat la acest privilegiu. Dacă nu v-ați luat cu programarea și ați fost atenți la lecția de română, probabil ați observat că se vorbește frecvent despre a investi personal în dragoste sau în prietenie, dar niciodată nu se pomenește despre a subvenționa așa ceva.

Pînă la urmă, economic vorbind, sîntem o povară. Toți vor să scape de grija noastră. În primul rînd părinții, pentru că știu că mor și nu ne pot da de mîncare la nesfîrșit. Vor să ne vadă pe picioarele noastre. La fel și prietenii și toți ceilalți semeni. Pe englezește se zice peer și era de dedicat unei relații aristocratice, privilegiate. Despre asta e vorba, o relație privilegiată cu semenii care participă la un fenomen unic numit umanitate. A-ți cîștiga pîinea singur e o formă de consacrare. Ai demonstrat că ai plecat singur în junglă și te-ai întors cu lupul mort. Paradoxală, aș zice, singurătatea care te integrează, dar se pare că asta e societatea.

E un motiv pentru care sînt un fervent susținător al învățămîntului public și al unui nucleu de programă obligatoriu. Nu e în chestiune statul sau forma de proprietate. Nu cred că public înseamnă să excluzi inițiativa privată, așa cum nu cred că proprietatea exclude inițiativa publică. Doar că sîntem cu toții datori cu o integrare socială în care merită să investim. Și, cel puțin, pînă la 16 ani, nu avem cum să aflăm în ce investim, așa că e bine să investim în toți. Finanțarea trebuie său rmeze elevul, fie numele ei voucher. Deși mi se pare oribilă perspectiva libertariană care astăzi arată cu degetul învățămîmtul public născut în epoca indusstrială. Mie mi se pare un demers legitim și privat, un acord comunitar superb asupra faptului că babilonia, în sens biblic, trebuie să înceteze și că merită să poți sta de vorbă cu patronul sau cu angajatul tău.

.j
Trimiteți un comentariu