12 mar. 2016

Sărăcia e despre libertatea economică, nu despre lupta de clasă și dreptul de a avea televizor.

Motto: „Banii pot fi redistribuiți, pentru că sînt ai statului. Dar libertatea nu, pentru că e a individului” - citat din mine însumi

Mi se pare firesc ca stînga să fie preocupată de sărăcie și, prin urmare, să fie într-o perpetuă căutare a unei definiții a sărăciei. Nu că le-aș datora ceva, dar în lipsa unei ipoteze proprii asupra fenomenului, discuția ar deveni imposibilă, oricît de binevoitoare ar fi părțile. Ca cetățean cu apetit politic, mi-o datorez mie, pentru motivul simplu că s-ar putea să fi existat, să existe sau să se nască o stîngă plauzibilă, cu care să se poată sta la masă.

Axioma fundamentală e că o afacere se termină atunci cînd se termină banii. Dacă ai destui bani, poți fabrica într-o veselie brînză sau avioane cu motor, pe care le depozitezi în fundul curții. Dar dacă banii se termină, și de obicei se termină, reluarea ciclului de producție trebuie finanțată cumva. Și aici intervine una dintre cele mai mișto idei pe care le-a avut omenirea vreodată: să mai vinzi din avioanele din fundul curții. Cînd s-au prins de chestia asta, oamenii au inventat imediat capitalismul, și asta s-a întîmplat mult mai devreme decît ne închipuim îndeobște, marcați de manualele comuniste.

În mare, o afacere trece prin două puncte importante. Primul e să facă bani lichizi, cash sau peșin. Dacă din vînzarea brînzei la oraș nu-ți ajunge nici pentru drumul dus-întors, nu faci bani. Dacă, după achitarea cheltuielilor obligatorii de călătorie, aduci acasă o sută, se cheamă că faci bani. E posibil ca acasă să te aștepte Vasile, care îți amintește că peste două săptămîni trebuie să îi dai o datorie. Poate poți negocia cu el sau poate nu, dar, pe termen scurt, decizia despre cum să cheltui suta îți aparține. Poți să achiți datorii sau să-ți cumperi mașina-de-făcut-brînză-mai-repede-și-mai-bine. Sau pur și simplu poți s-o bei. Ăsta e primul grad de libertate și, sub el, nu e decît sărăcie lucie, sau zero grade de libertate.

Al doilea moment e cînd reușești să plătești tot. E un moment fast, dincolo de care urmează profitul. Ești tanda pe manda sau la break even point. Sub el e în continuare sărăcia, de data asta sărăcia simplă. Dincolo de el e bunăstarea, sau al doilea grad de libertate.

E bine să se observe că bani sînt destui pe lumea asta și, în chip ciudat, cei care îi dețin nici nu dorm cu ei sub pernă, nici nu-i dau altor bogați. Ci caută săraci promițători în care să investească. Săracii promițători contemporani poartă diverse nume, cum ar fi învățămînt public sau stat-up-uri.

Lipsa de libertate economică e la fel de naturală ca lipsa de libertate lingvistică la un analfabet funcțional. Poate că banii pot fi redistribuiți, dar libertatea nu. Libertatea, în diversele ei grade, aparține individului care a luptat pentru ea și și-a cîștigat-o. Sub nicio formă libertatea nu trebuie cedată statului spre administrare, așa cum se întîmplă cînd investiția e înlocuită abil cu subvenția și salariu minim. A încerca să redistribui libertatea sub formă de subvenție e o tentativă josnică de a expropria un drept fundamental. Libertatea e o minune complicată, iar statul trebuie să se ocupe doar de lucruri simple.

.j

ps.Nu sînt economist, sînt doar un inginer atent la mediul de afaceri care-l înconjoară și în care trăiește, așa că vă zic ce știu eu. Aștept cu interes puncte de vedere de la cei cu lecturi și, mai ales, experiențe suplimentare.
Trimiteți un comentariu