În facultate mi-au plăcut toți profesorii, inclusiv cei de la științe sociale. Așa cum bine știți, pe vremea aia în toate facultățile se făcea în fiecare an cîte un curs de propagandă comunistă ambalat frumos și etichetat convenabil drept științe sociale. Nimeni nu punea la suflet, era doar o ocazie să-ți strici sau să-ți îndrepți media, care medie te îndreptățea să huzurești în cercetarea din capitală sau să dormi lîngă un godin într-o fabrică de cevauri din Țăndărei. care Țăndărei, în geografia personală, părea mai departe de casă decît Oahu, Hawaii.
Primul care-mi vine în minte e un țăcănit simpatic pe nume Olimpiu Matichescu. Nu mai țin minte ce bazaconie stupidă preda, dar îl ascultam cu sufletul la gură pentru că așteptam acel moment din curs, știam că va veni acel moment din curs, în care domnul Matichescu va spune „așa cum am arătat în cartea mea...”, carte pe care chiar o scoatea din diplomatul său de pe catedră. Publica în Editura Politică și nu am habar cum își vindea cărțile. Presupun că bibliotecile achiziționau o bună parte din tiraj, nu îmi închipui că un om normal s-ar fi dus într-o librărie să dea bani din buzunar pentru producțiile domniei sale. Omul avea o incredibilă capacitate de a scrie despre orice, cred că ar fi putut argumenta pînă și faptul că bălegarul fermentează altfel sub influența ideilor tovarășului Nicolae Ceaușescu. Dar avea un aer pișicher care sugera că nu se prea ia în serios.
Domnul Marinescu, sper că-mi aduc aminte numele corect, era un tip care-și spunea poezia de la economie politică fără prea mare convingere. Ne-a apropiat faptul că era fumător și ținea cursul în rectorat, lîngă cafenea. În pauzele pe care ajunsesem să le petrecem într-o mică gașcă exclusivistă, ne vorbea despre Africa de Sud cu o admirație vecină cu evlavia. Dacă ținem cont că pe vremea aia era apartheid și că, în niciun caz AdS n-avea faimă bună în lagărul comunist, aș zice că domnul Marinescu făcea o treabă bună. Chiar nu ne zicea bancuri cu negri, ne vorbea despre succesul acelei țări, pe care îl numea „un caz tipic de supradezvoltare”.
Asistentului de la nu-mai-știu-ce-materie a fost, probabil, cel mai interesant. Era cel mai tînăr dintre cazuri, stătea în centru și am auzit la un moment dat că are pe cineva foarte sus. Fuma încontinuu și, în sala de seminar, își făcea scrumiere de hîrtie. Aveam seminarul sîmbăta la prima oră, astăzi cred că și-l punea intenționat, pentru că știa că o parte dintre noi făceau cozi la bilete de teatru și n-aveau cum ajunge, așa că ne scutea de absențe contra unei perechi de bilete la spectacolele de succes. Într-o zi i-am dus biletele acasă, am băut o cafea pe terasa apartamentului său care surplomba Calea Victoriei și mi-a arătat noul său rotopercutor Black&Decker pe care și-l luase pe pile, că nu se băgaseră decît cinci exemplare în tot Bucureștiul. Era transportat de parcă mi-o prezenta pe Angelina Jolie, noua lui amantă. Ce-i drept, era frumoasă tare, de atunci vreau și eu una. Dar cel mai interesant a fost seminarul la care am discutat domocrația populară. În prima oră a mai ținut cumva piept, dar în a doua, după ce unul dintre noi a chestionat legăturile dintre parlamentarism și Marea Adunare Națională, a pus botul în scrumieră și n-a mai zis nimic. Ne-am hăhăit, am făcut praf democrația populară, și cred că nimeni nu s-ar fi mirat dacă spărgeau mascații ușa, ne luau pe toți și ne băteau pînă ne pierdeam mai întîi buna dispoziție și mai apoi cunoștința, cum bine zice Mircea-Horia Simionescu, la vremea aia foarte popular printre noi.
.j
ps.Nu vreau să sugerez nici curaj, nici conștiință civică, cu atît mai puțin rezistență prin cultură. Era doar evazionism, cultivat din gros de toate părțile și filtrat cu talent de secu. În definitiv, e doar o mărturie subiectivă. Nu am o stimă prea mare pentru generația mea. Vorbesc, totuși, fără nicio umbră de modestie, despre o elită minoritară care astăzi populează nordul american. Mi-a plîns sufletul după fiecare dintre cei plecați, așa cum știu că unora dintre ei încă le plînge sufletul după acasă.
