10 feb. 2013

Primăvara vrajbei noastre constituţionale

Motto: Anul 2012 a fost constituţional sau n-a fost deloc: dacă n-ai ţipat măcar o dată dictatură! sau lovitură de stat! înseamnă că a trecut degeaba. (jemanfu)

Ca orice bun român cu dare de lexic am invocat cu convingere de-a lungul vremilor separaţia puterilor în stat. Părea un lucru bun şi raţional pe care e bine să-l ai, altfel te păşteau tot felul de nenorociri. Lăsând la o parte inundaţiile şi cutremurele, singura nenorocire rămânea  Iliescu şi de asta era clar că nu ne scapă nimeni şi nimic. Prin urmare separaţia puterilor era condamnată la destinul unui joc intelectual în acelaşi timp obligatoriu şi gratuit.

Mi-e greu să-mi închipui o istorie diferită pentru cineva care nu avea o experienţă nemijlocită într-o democraţie occidentală, trăită atent şi corect metabolizată. Nu ştiu câţi dintre băştinaşi au fost suficient de inteligenţi, cu lecturi suficient de întinse şi suficient de atenţi la detalii ca să-şi dea seama că lucrurile sunt periculos de în neregulă. După părerea mea nesemnificativ de puţini. Restul sunt ifose.

Pe de altă parte cred cu aceeaşi tărie că e o lipsă de sensibilitate democratică dacă după vara lui 2012 n-ai tras concluzia că nu vrei să mai treci prin aşa ceva. Până la sfârşit experienţa apare nepărtinitoare: unii n-au pierdut referendumul şi au păstrat preşedinţia şi o bună parte din independenţa justiţiei în timp ce în generale adversarii lor au câştigat legislativul şi executivul. Puţină consecvenţă ar trebui să ne arate că situaţia e departe de a fi stabilă pentru că prea multe opţiuni importante au rămas deschise. Ar fi firesc ca amble părţi, şi cei cu dictatura şi cei cu lovitura, să perceapă în egală măsură revizuirea constituţiei ca pe o urgenţă şi să o solicite energic. Dar şi aici lucrurile apar echilibrate: în timp ce unii fac mici vocalize în media sub pretextul că în opoziţie n-au opţiuni mai bune ceilalţi aşteaptă liniştiţi pentru că aleşii lor au preluat iniţiativa în această problemă.

Ei bine aici, cred eu, apare paradoxul. Constituţia română e marcată de faptul că a fost mereu scrisă de învingători pentru învingători. Dar istoria mi se pare mie a arăta că lucrurile bune nu s-au obţinut înlocuind deţinătorul unei puteri cu un opozant mai bun şi reajustând instituţiile. Ci poate mai puţin spectaculos, dar mai eficient şi mai inteligibil, când în urma unei situaţii devenite inacceptabilă, o putere a fost obligată la limitări suplimentare. Un motiv să prefer limitare în loc de separaţie.

În plus am convingerea că dacă în democraţie conflictul sau competiţia se decid prin vot, virtutea acestui sistem e că în urma votului atât învinşii cât şi învingătorii se pot întoarce acasă la fel de cetăţeni precum au venit. De câştigat sau de pierdut nu e decât dreptul de a guverna până la următoarele alegeri. Şi obligaţiile ce decurg de aici. Atât victoria cât şi înfrângerea trebuie să fie limitate. Dacă un aranjament contituţional nu creşte stabilitatea şi nu previne anxietăţile înfrângerii e făcut degeaba. Dacă primul gând al învingătorilor e să rescrie regulile şi să întoarcă lumea cu curu în sus atunci aranjamentul nici măcar nu se numeşte constituţional.

Un punct de vedere competent şi pertinent în problema revizuirii a fost exprimat în raportul comisiei Stanomir, o lectură remarcabil de plăcută şi de instructivă. Cum se întâmplă la noi în astfel de situaţii documentul a fost mai mult hulit decât citit şi în ultimă instanţă va fi probabil uitat pentru simplul motiv că e făcut de ăilalţi. Deşi mie mi se pare foarte neutru şi tehnic.

Dacă aş fi pesimist aş visa la o sumedenie de bunătăţi constituţionale din care să se întâmple una sau două. Dar sunt optimist, vreau doar două şi visez să se întâmple toate. În primul rând claritatea. M-a pus necuratul să citesc într-una din seri constituţia olandeză. Era să leşin de plăcere. Am apucat totuşi să observ un lucru care mi s-a părut teribil de mişto. În timp ce consituţia olandeză începe cu:

Article 1. All persons in the Netherlands shall be treated equally in equal circumstances.

a noastră începe aşa:

ARTICOLUL 1 - Statul român

Nu e cazul să comentez, poate doar că din perspectiva asta până şi constituţia română din 1866 se compară mai favorabil: după ce face în trei rânduri o descriere austeră a statului unitar şi indivizibil, trece la chestiunea serioasă a cetăţeanului. Căruia îi acordă, măcar în spirit, mult mai multă consideraţie.

Din claritate ar putea decurge direct o mai bună funcţionalitate. Ăsta ar trebui să fie scopul principal al revizuirii. N-aş vrea alte instituţii, tot ălea doar articulate mai bine. Deocamdată se observă că membrii executivului se ocupă de legi, membrii legislativului se ocupă de justiţie iar faptul că justiţia ar putea să se ocupe fără discriminare de toţi ăştia deranjează pe toată lumea. Un balamuc.

Al doilea lucru pe care mi-l doresc ar fi mai multă participare: fie sub forma unui mecanism simplu care să încurajeze recursul la anticipate fie printr-un mecanism eficient de callback. Am încredere că în ţara asta e suficientă experienţă electorală şi referendară care să merite încurajată.

Aştept dezbateri aprinse, am şi emoţii: încă nu ştiu dacă preşedintele comisiei pentru revizuirea constituţiei mai curând va dormi sau mai curând va fi treaz. Emoţia devine din faptul că încă n-am stabilit care dintre posturi îl dezavantajează mai tare.

6 feb. 2013

Sociologia, logica, dreapta şi ruralul

De când am descoperit blogul lui Barbu Mateescu sociologia a căpătat sens. Dacă ar fi să descriu fenomenul aş zice că domnul Mateescu practică un fel de ikebana. O explicaţie sumară se găseşte în antetul blogului.

Unul din ultimile articole relatează povestea succesului dreptei din Ungaria. FIDESZ are o istorie electorală foarte interesantă. Poate că n-aş fi scris despre asta dacă nu mi-ar fi atras atenţia următorul fapt: la mijlocul anilor '90 FIDESZ "începe să-şi construiască organizaţii puternice în rural".

Următorul articol descrie cum s-au pierdut voturi în Slatina şi Teleorman. Intersantă şi istoria asta. Dar poate n-aş fi scris despre ea dacă concluzia n-ar fi fost că în oraşele mici şi în rural dacă pierzi primarul pierzi totul. La remarca potrivit căreia zona ar fi re-feudalizată autorul răspunde "N-a fost niciodată ne-feudalizată".

Considerând cu precauţie termenul feudalizat, aş zice că cele de mai sus se potrivesc surprinzător de mult cu experienţa şi cu intuiţiile mele privind ruralul. Din punctul meu de vedere reprezintă un electorat masiv, relativ omogen politic, capabil de mobilizare electorală şi cu o indiscutabilă sensibilitate conservatoare. A ignora jumătatea din populaţie cu cel mai bun potenţial de dreapta mi se pare trist, iar dacă o faci intenţionat (cum se sugera pe saitul unui partid membru ARD) e sinucigaş.

Dar pentru asta trebuie un mesaj şi oameni în teritoriu şi asta e complicat. Aşa că mai bine lăsăm ruralul în plata Domnului şi ne concetrăm pe urban unde putem lua 15% şi fără mesaj. De la clasa aia mijlocie şi educată cu care, probabil, ne înţelegem din priviri.

.j


ps.În România politicienii pot fi găsiţi în dosul a două uşi. Pe una scrie "Stânga". Înăuntru sunt mulţi oameni foarte mulţumiţi de eticheta de pe uşă. Au toate motivele, e foarte profitabil să fii de stânga. A fi de stânga înseamna să-ţi iubeşti semenii şi să le vrei binele. Restul nu contează, cea mai bună dovadă e că nici nu ţi se cere mai mult. Nici măcar să fii consecvent. A nu fi consecvent semnifică o înţelegere superioară a conjuncturii. Un sacrificiu. Sacrificiile sunt foarte mişto, mai ales când nu te costă nimic.

Pe cealaltă uşă scrie "Dreapta". Înăuntru sunt oameni puţini. Ei sunt foarte mulţumiţi de faptul că sunt puţini şi numesc fenomenul ăsta "elită". E de altfel singura lor mulţumire, pentru că în rest sunt nefericiţi dintr-o sumedenie de motive. Cel mai important, şi principalul defect al elitei, e tocmai faptul că sunt puţini. De vină sunt cei mulţi care nu observă avantajele de a fi puţini, adică de a fi o elită, şi prin urmare preferă să rămână în continuare mulţi. Ce căcat. Pardon, c'est dégueulasse.

Şi ăştia de dreapta îşi iubesc semenii şi le vor binele. Din acest motiv principala lor preocupare e să nu fie confundaţi cu cei de alături. Rezultatul e că eticheta de pe uşă e mai mare şi e însoţită de bibliografie. Dar ce îi terorizează cel mai tare e gândul că li s-ar cere să fie consecvenţi. A fi consecvent semnifică o înţelegere superioară a conjuncturii. Un sacrificiu. Dar nu-l fac de frică să nu rămână şi mai puţini. Ăsta e un sacrificiu şi mai mare şi se numeşte reconstrucţia dreptei.