24 sept. 2014

Pagini memorabile din psihopatologia jurnalismului românesc: Iisus Cristoiu cu aplicații la cazul Robert Turcescu

Nu i-am zis eu Iisus Cristoiu, dacă nu mă înșel i-au zis Cațavencii. Îmi revendic denominațiunea sindromului, și o fac cu toată simpatia, așa cum ar trebui să rezulte de mai jos. După știința mea Ion Cristoiu a fost primul mare succes de jurnalism popular. El a trecut prin următoarele faze:

1.talentul nativ sau perspectiva proaspătă asupra faptelor - cu o echipare bună îți pui întrebări; cu puțină intuiție și noroc, găsești de multe ori și răspunsuri.

2.fandacsia sau datoria de a găsi răspunsuri - dacă punctul unu funcționează corect, o suită de succese te conduce la obligația de serviciu de a găsi permanent răspunsuri. cu ceva mai multă dotare și noroc  treci și peste faza asta.

3.ipohondria sau mîntuirea prin premoniții -  în ultimă instanță o suită de succese, oricît de limitate ar fi ele, te conduce la ideea de a prevedea viitorul. dar viitorul, ca orice viitor, e idiosincratic și-ți joacă feste, că așa vrea falusul lui de viitor. În mod tipic ajungi la un conflict cu faptele. prin prisma confortului personal e considerabil mai simplu să sacrifici faptele decît să-ți adaptezi perspectiva. se numește disonanță cognitivă, o sintagmă care nu-mi place pentru că e utilizată de tot felul de pițigoi născuți în cultura fb și care în ultimă instanță sînt niște idioți îndărătnici cu care nu se poate discuta.

Toată afacerea descrie o evoluție perfect normală în cazul unei personalități accentuate. Pînă la un punct o personalitate accentuată e simpatică. Punctul este în mod precis atunci cînd te desparți definitiv de realitate. Îi recunosc lui Ion Cristoiu nu doar meritul de a fi admis momentul ci și faptul că a făcut singurul gest onorabil în situația dată: s-a retras și s-a dus la bibliotecă. Ca să faci așa ceva îți trebuie substanță, caracter și multă putere, Nu vreau să speculez excesiv aici despre stima pe care i-aș purta-o eu jurnalistuluii Cristoiu, discuția e mult mai complicată și mai întinsă. Vorbesc doar despre felul particular prin care un om particular a trecut printr-o situație particulară.

Nu sînt mare consumator de media mainstream și prin urmare observațiile mele trebuiesc luate cu rezerva cuvenită. Am urmărit B1 TV cu o oarecare consecvență în sezonul toamnă-iarnă 2011-2012.  Ion Cristoiu a făcut cîteva interviuri mișto. Pînă la urmă mi se pare că a colapsat sau era pe cale să colapseze sub povara pupicurilor în cur, o bună parte venind din partea lui Robert Turcescu. Sper doar ca rătăcirea din urmă să nu fie mai rea decît cea dintîi.

Lăsînd la o parte inițiatorul, care are marele merit că a și găsit soluția, media românească e plină de cazuri similare. Mult mai multe decît e cazul să pomenesc aici. Nu mi se pare deloc anormal dacă natura umană arată cam cum îmi închipui eu. Sînt mai mulți cei care cad decît cei care răzbesc.

Acum mulți ani aveam un VW Transporter cu radio și megeam mult cu el. Radioul era pe EuropaFM. cînd nu era pe Cultural/Muzical. Acolo l-am descoperit pe Robert Turcescu, un om susceptibil de curiozități. Care își punea întrebări și părea interesat de felul optim de a formula întrebări.Și părea sincer interesat de a găsi răspunsuri.

Mai tîrziu l-am găsit în perioada pomenită la B1. Era de nerecunoscut: militant apodictic și cu soluții prefabricate. Niciun fel de interes pentru stabilirea faptelor. Trecuse în faza 3. Ulterior publica un blog cu speculații baroc-conspirativ-îmbîrligate ilizibile. Nu știu cine l-ar fi putut lua în serios, nu-i știu audiența și nu mă interesează. Aspira inevitabil inteligențe sub-medii gata să fie aspirate.

Concluzia mea e simplă: nu ai de ce să-l acuzi pe Robert Turcescu. Temele militantismelor lui erau așa de transparente încît nu mai conta că erau personale sau că îi erau sugerate de cineva. Că își face o vină din faptul că le-a susținut fără să creadă în ele e de un ridicol enorm. Că i s-a părut că o ieșire spectaculoasă îl aranjează, așijderea. Îmi mențin ipoteza că mai curînd a clacat, nu sub povara responsbilității jurnalistice și nici sub povara vreunor presiuni exterioare ci pentru că n-a avut puterea să meargă la bibliotecă.

Într-o țară în care te poți bucura de bani și prestigiu batînd cîmpii ca analist politic cum face Bogdan Chirieac e firesc ca oameni care se tîrăsc pe teren după fapte cum fac cîțiva jurnaliști de investigații, să fie o nișă.

.j


14 sept. 2014

Orice activitate umană care nu e interzisă explicit prin lege are drept la reproducere prin educație

Oricare: filatelia, culesul plantelor medicinale, bungee jumping, tîmplăria sau cîntatul în corul bisericii.

Este dreptul comunității locale să decidă că e interesată într-una sau mai multe astfel de activități, să-și angajeze responsabilitatea și să angajeze oameni care să le educe copiii.

Dacă ar fi după capul meu aș împărți bugetul de timp fix în trei părți egale:

Programa obligatorie de interes național - vorbit, scris, citit, socotit în limba maternă și în încă o limbă, Nu-i ușor, asta presupune geografia, istoria literatura, plastica și muzica unui spațiu cultural pentru fiecare limbă.

Programa opțională de interes național - științe naturale, științe sociale și dexteriăți (muzică, desen, sport și ce-o mai fi). La alegerea comunității dintr-o bască mare. Alegerea e a comunității doar că statul încă se mai angajează să ofere sprijin în manuale și personal calificat.

Programa la alegerea comunității - cum am zis mai sus, doar că e treaba comunității să gestioneze resursele. Pot face matematică sau orice altă materie suplimentar (meditații) sau la alt nivel (pregătire pentru olimpiada intergalactică). Dar dacă au în sat tîmplar sau popă sau potcovar, și-i interesează chestiunea, aia să facă.

Asta e.

.j

Statul trebuie să se ocupe de lucruri simple sau despre naționalizarea libertății de conștiință

Cînd statul cel mare și tare se pronunță asupra unei chestiuni delicate și complicate cum este religia atunci asistăm la naționalizarea acelei chestiuni. Nu doar cînd spune că religia e obligatorie sau e interzisă în școlile publice, ci chiar și atunci cînd prin intermediul instituțiilor sale face recomandări formale: mai curînd da sau mai curînd nu.

Lucrurile pot fi în regulă în anumite condiții, pînă cînd un grup invocă norma sau recomandările împotriva altui grup. Nu se negociază, se invocă forța autorității statului, și atunci libertatea de conștiință ia sfîrșit.

Statul trebuie să fie reținut în a-și asuma decizii în probleme delicate și complexe și de fapt cetățenii trebuie să fie reținuți în a delega statului decizia în astfel de probleme în care nu există un acord general. Asta e esența statului minimal. Nu e obligatoriu în a delega statului ceva atîta timp cît se poate ajunge la nivel local la acorduri onorabile între indivizi și grupuri. În cazul în care comunitatea de părinți vrea sau respinge un anumit tip de educație pentru copiii lor statul trebuie doar să nu-l împiedice, la caz că nu poate să-l sprijine.

Dacă creștinismul a avut vreo valoare, asta merită discutat doar după un studiu serios al istoriei. Despre predarea istoriei și despre cum privilegiază ea o anumită perspectivă în detrimentul alteia o să discutăm, poate, în altă parte.

Faptul că creștinismul are vitalitate și poate spune ceva despre societatea modernă nu poate fi nici postulat nici interzis de stat. Vom constata ulterior măsura în care comunitățile de părinți își doresc un învățămînt creștin de calitate. Atunci cînd se vor hotărî să fie atenți la calitatea manualelor și a persoanelor care predau religia. Și vor putea să decidă asupra manualelor și persoanelor. Abia atunci va fi bine pentru toată lumea, inclusiv pentru BOR, care se va vedea lipsită de mecanisme prin care poate influența decizia politică și obligată să facă față unor exigențe sporite.

Statul trebuie restituit individului și comunității mici, al cărui scop e destinat să-l slujească.

.j