16 dec. 2013

Cazul Schuster vs Chevron: de ce este el important și în același timp o falsă dilemă

A aborda subiectul de pe poziția eventualei mele simpatii pentru Willy Schuster și pentru viața tihnită la țară mi se pare o eroare gravă. Așa cum la fel de puțin important e faptul că dl.Schuster are păreri despre gazele de șist cu care se ocupă Chevron, în timp ce Chevron pare a ignora complet pătrunjelul domnului Schuster. Dacă e să mă întrebați, ambele poziții sînt legitime, cel puțin atîta timp cît se manifestă doar la nivelul discursului.

Definitoriu pentru cazul de față sînt raporturile cu statul. Statul le-a promis ambilor cîte ceva, în calitate de subiecți de drept și plătitori de taxe. Judecînd după evenimentele din ultimele zile, nu mai e deloc clar nici ce le-a promis și nici dacă mai are de gînd să se țină de cuvînt. Și asta e într-adevăr o chestiune de interes public.

Ceea ce aparent e foarte limpede e că cetățeanul Willy e mult mai slab decît statul, pînă într-acolo încît acesta din urmă nu ezită să-i spargă nasul. În același timp același stat e la fel de slab în fața lui Chevron, din moment ce e dispus să își abandoneze cetățenii, proprietatea lor și, implicit, misia lui de stat în fața unui interes particular. Pe scurt, cel puțin în cazul de față, Chevron e considerabil mai egal în fața statului decît cetățeanul Willy Schuster și poate să-i facă praf tarlaua cînd vrea. Mi se pare inacceptabil, la fel cum inacceptabil mi s-ar părea ca dl.Schuster să oblige Chevron să se lase de gaze de șist și să se apuce de plante medicinale. Și asta nu e nici vina lui Chevron și nici a lui Schuster. E exclusiv vina statului, care e slab nu doar cînd se gudură în fața banului, ci și - sau mai ales - cînd decide să-l cotonogească pe Willy pe motiv că e mai tare decît el.

E un exemplu simplu și simptomatic despre cum statul și-a abandonat rolul de arbitru într-un joc în care toți participanții ar trebui să fie egali. Arbitru înseamnă reguli și statul român pare a fi uitat complet chestia asta. De fapt n-a uitat, ba chiar a început să-i placă, pentru că poate fi profitabil să fii arbitru. Îl poți favoriza pe Willy cînd ai nevoie de votul lui și pe Chevron cînd ai nevoie de banii lui. Dar asta înseamnă coruperea ideii de arbitraj. Nu-i nimic, cu puțină imaginație redefinești corupția și spui că toți ceilalți pot fi corupți numai tu nu. Tu, statul cel mare și tare, poți eventual să fii neatent.

Un stat bun e un stat în care putem trăi și putem să ne vedem de ale noastre și eu, și voi, și Willy, și Chevron, atîta timp cît respectăm regulile și sîntem penalizați cînd nu le respectăm. Un stat bun e un stat constituțional iar România pare a nu mai fi un stat constituțional. Din acest motiv nu cred că există un caz Schuster contra Chevron. Există doar un caz al meu, al vostru, al lui Willy și al lui Chevron împotriva statului.

.j


23 oct. 2013

Enervarea de miercuri: nu, Apple nu s-a dus în cap

Aflu de pe feisbuc următoarea trăznaie:

Apple s-a dus în cap. Cum își împart piața tabletelor principalii producători

Apple a lansat o nouă versiune de iPad. Concurența pe piața tabletelor este atât de puternică, încât ilustrează excelent ceea ce spunea cu multe decenii în urmă economistul Ludwig von Mises. În economie obișnuim să numim anumiți mari producători drept “Regi”: avem regele berii, regele ciocolatei și bineînțeles, regele tabletei (nu zic de regii asfaltului, asta e altă poveste, cu 99% politică și doar 1% economie). Dar acești regi din capitalism sunt de fapt neputincioși în fața consumatorilor. În capitalism consumatorul este adevăratul suveran, el decide ce companie crește și care coboară. Pe o piață liberă nimic nu este mai efemer decât succesul în afaceri. Competiția, intrarea pe piață a celor dornici de afirmare, a celor care vor și ei un coltuc de profit, este esența economiei capitaliste. 
Vedem acest lucru în evoluția cotei de piață a principalilor producători. În ultimul an Apple a pierdut jumătate din cât deținea, de la 60% în trimestrul II din 2012 la 32,4% în prezent – o schimbare absolut dramatică, care vine și pe fondul încetinirii creșterii vânzărilor. Va reuși oare ca prin inovație să rămână rege? Se va orienta către antreprenoriatul politic, pentru a-și faulta competitorii prin obținerea de privilegii de la stat (brevete, etc.)? Pe mine mă interesează un singur lucru: indiferent de învingător, lupta să se ducă pe tărâmul proprietății private, al economiei.
(sursa, are un grafic în plus)

Prima întrebare ridicată de titlu ar fi dacă Apple și-a propus cumva să rămână cu peste 60% cotă de piață. Dacă am fi pricinoși, ne-am întreba de ce nu cu 90%, ca în 2011. O fi lăsat răposatul Jobs cu limbă de moarte că „băi Tim, sub 60% din piață ne facem sepuku”?  O fi știind mai bine omul de la Logica Economică, dar noi ne întebăm așa, inginerește, nu cumva detenta cererii, care cerere practic s-a dublat în fiecare din ultimii doi ani, a surclasat orice efort investițonal și logistic? O fi aflat Logica Economică de cetățeni stați la coadă la tablete Apple de la trei dimineața și care, răzbiți de foame pe la prînz, au plecat pînă la urma acasă cu două Allview-uri, un Samsung,  un BigMac și un flacon de diazepam?

A doua întrebare ar fi legată de cealaltă parte a capitalismului, adică de capital. O fi observat autorele că investitorii devin reticenți față de Apple? Știe el de o migrație masivă către Samsung sau Amazon? Sau, Doamne iartă-mă, o fi mai rău, și au început ăștia să se arunce de la etajele superioare?

Altfel spus, ce creștere sustenabilă? Ce dacă nu-s mulți capitalizați ca Apple? Ce dacă n-au mulți cashflow ca Apple? Ce dacă Apple are o marjă de profit operațional uriașă? Ce dacă își permit cheltuieli de R&D ca nimeni alții? În loc să ne bucurăm că în binecuvîntata piață e loc pentru toată lumea, noi avem interogații abisale! Apropo, Apple nu e firma lui Sebi Ghiță, și nici măcar o firmă europeană, unde capitalizarea e în medie 80% bancară. Și nici n-are profitul asigurat la asigurări. Adică e pe bune, și nimeni nu zice că e ușor. Păi?

DEC și Cray au căzut în cap. Windows Mobile a căzut în cap. BlackBerry a căzut în cap. Symbian a căzut în cap. Nokia a căzut în cap. Apple n-a căzut în cap. Să vă spun un secret pe care îl știe toată lumea:

Apple face bani.
Apple face mulți bani.
Apple va face mulți bani
mult timp de acum încolo.

Dacă mă întrebați vă explic și de ce.

Acuma ce să zic, după ce depășim sărăcia și scepticismul copilăriei, piața rămîne piață. De pildă dacă văd că merg bine articolele de rahat cu titluri dramatice și citate din economistul Ludwig von Mises, m-apuc și eu să public. Am cîteva idei pe țeavă:

Tata Motors îi bat la cur pe Aston Martin, Ferrari și Lamborghini, au vîndut de sute de ori mai multe mașini decît toți ăștia la un loc.

sau

Egiptenii s-au culcat pe-o ureche, au făcut acum 4000 de ani trei piramide de o persoană și gata. În doar cinci ani vajnicii constructori bucureșteni le-au luat fața și au umplut Drumul Taberei cu blocuri de garsoniere.

sau

Intuind că va fi depășit la bursă nu doar de Cézanne, ci și de Jackson Pollock, Van Gogh se sinucide. Pe bune, nu ca Năstase!

.j

11 oct. 2013

Pauză publicitară

Cred că mă orientez spre literatura epistolară, mi se pare șic.

Dragă ziarule financiar,

Ceea ce fac consilierii guvernamentali Ioana Petrescu și Cristian Socol se numește campanie publicitară pentru achiziția de servicii guvernamentale cu prepay.

Să stăm stîng și să judecăm drept: dacă eu aș scrie la voi să-mi cumpere poporul programele ca să trăiesc cu patruji de coco pe oră, ca-n vest, dacă SABMiller ar scrie la voi să cumpere poporul trei beri pe zi ca să poată face bere ca-n vest, dacă Mihăilă ar scrie la voi că să dea poporul cinci euroi zilnic pe ciorba lui de burtă, ca s-o aibă toți, dacă MedLife ar scrie la voi că e mai bine să le dați lor banii pe care îi dați lui Nicolăescu, ei bine, ce ai face?

Îți spun eu ce ai face: le-ai fute un (P) în frunte și le-ai umfla pițulele!

Nu-i frumos. Dacă se mai întîmplă, îți dau Ignore.

Pusi,

.j

9 oct. 2013

Cîteva considerațiuni culte despre cultura usturoiului și a evaziunii fiscale într-o scrisoare deschisă către o consilieră guvernamentală

În ultima vreme am băgat de seamă că guvernul nostru face eforturi serioase de reformă administrativă. A început cu reforma imaginii proprii și, dacă bobii nu mă înșeală, se va și opri aici. Reforma de imagine constă în modernizarea garniturii de consilieri prin achiziția cîtorva figuri luminoase, cu școli bune și discurs inteligibil.

Ultima dintre achiziții este Ioana Petrescu, o tînără cu un CV impresionant, care și-a petrecut cea mai mare parte din viață în sistemul de educație american, unde și funcționează ca universitar. Am văzut-o la televizor, e tare simpatică. Energică și eficientă, Ioana Petrescu și-a găsit timp să miluiască nu doar guvernul, ci și întreaga națiune, cu puncte de vedere proaspete asupra situațiunii din teren, lucru pentru care nu putem decît să o felicităm. Autoarea publică articole atît pe blogul personal cît și în Ziarul Financiar. Scrie curgător și cu umor discret, cum șade bine unui consilier de stat inteligent, despre tot felul de chestiuni financiare, dar mai ales despre corupție și evaziune fiscală, domenii în care e specialistă.

Ce m-a surprins neplăcut e că majoritatea articolelor pe care le-am citit (vezi de pildă aici și aici) sînt de fapt mici istorioare prăpăstios-moralizatoare, cu mesajul la vedere „români, fiți buni cetățeni și plătiți impozitele!” și cu sugestia subtextuală că toate relele s-ar trage de la faptul că românii nu sînt așa și lucră la negru. Motivul e recurent și prin urmare toată afacerea seamănă a campanie. Tot ce pot să sper e că inițiativa e personală și aparține autoarei, deși există indicii că nu e chiar așa, că mai cunosc cazuri.

Mă rog, tot pe lumea asta trăiesc și eu și sînt suficient de realist ca să îmi închipui cam cum stau lucrurile. Pe de altă parte am motive la fel de serioase să mă prost dispun la ideea că sîntem pur și simplu o nație de mici alcaponi impenitenți care merită trași de urechi, dacă nu mai rău. Am avut sentimentul că din imagine lipsește ceva, și prin urmare m-am hotărît să-i scriu.

Stimată Ioana Petrescu,

Mi-a părut bine cînd am aflat că ați ajuns consilier, că în oameni tineri și umblați ne e nădejdea. V-am văzut la televizor și m-am împrietenit spontan cu dumneavoastră. Stați liniștită, așa sînt eu, mai lipicios, prin urmare asta nu vă obligă la nimic, după cum probabil vă închipuiți.

V-am citit și articolele. Întîi a fost povestea cu închiriatul garsonierei, care m-a amuzat. A urmat povestea cu bătrînica și usturoiul, care nu m-a mai amuzat. Pînă la urmă a fost de bine, pentru că m-a hotărît să le citesc pe toate. Ca să fiu sincer, mie îmi plac bătrînele care vînd usturoi în piață. Le caut pentru că ele încă mai au usturoi bun, dintr-ăla mic, aromat și blînd, nu mizeria iute și fadă pe care o aducem cu sîrg din Turcia. Cele pe care le știu eu sînt demne și întîmplarea dumneavoastră mă miră peste poate. Dar poate că ăsta e tot chichirezul, că fiecare om citește o poveste în felul lui.

Uite de pildă asta cu contractele de închiriere, exact așa am pățit eu cînd a murit James Buchanan. Tot căutînd pe internet să văd cine moași-sa o fi fost și ăsta, am găsit printre altele un interviu în care amintea ce și-a zis el cînd a luat-o el pe calea finanțelor publice: „Once you start in that direction, you soon come to the question of how it is that taxes and expenditure decisions and budgets get made...”. Asta m-a lăsat cu gura căscată. Că un viitor laureat Nobel își pune întrebări, pare firesc. Dar că un funcționar de finanțe român contemporan, de orice nivel, ar putea reflecta la temeiurile impozitării și ale cheltuielilor publice, ei bine asta mi s-a părut o situație mai exotică decît dacă aș fi întîlnit o girafă pe ulița satului. V-am zis eu că seamănă cu povestea dumneavoastră cu contractele de închiriere, doar că e invers.

Vedeți dumneavoastră, de vreo 65 de ani statul român face două lucruri: 1.ne ia banii pentru că poate și 2.îi cheltuie cum îl taie capul, adică fără să dea nicio socoteală. Face asta pentru că e puternic, și dacă întrebați în jur, o să aflați că pe aici se consideră că a fi puternic cu adevărat înseamnă să poți să faci ce vrei. Fără o doză de arbitrar nu ești cu adevărat puternic. Așa gîndesc și cei mai mulți de pe stradă, așa gîndesc și cei cu care lucrați acum, că tot de acolo vin. Istoria reflecției și a gesturilor făcute întru limitarea puterii nu au ajuns pînă aici. Accountability și transparency sînt cuvinte în limbi străine, exact așa cum apar în text.

Presupun că acum înțelegeți de ce mă enervează ideea că dacă facem contracte de închiriere și plătim toate taxele o să ajungem ca în Finlanda sau ca în Elveția. Ceva educație nu strică, dar dacă vorbim de finanțele publice, problema mare e despre stat, despre limitele și despre responsabilitățile lui. Dacă ar fi să aleg aș cumpăra usturoiul tuturor bătrînelor din lume decît să dau un ban guvernului pe care îl consiliați. M-am gîndit că e bine să știți ce cred eu despre problemă.

Cu cele mai alese considerațiuni și urări de succese la serviciu,
Costin Oproiu

ps.Cum să vă spun, povestea asta cu fără contracte are hazul ei. Dar în situația dumneavoastră, cu tot farmecul ei literar, inocența strică. Să vii într-o țară consilier pe probleme de evaziune fiscală și să te miri că oamenii nu vor să încheie contracte de închiriere, asta nu e girafă, e inorog!


.j

28 sept. 2013

Cum am citit eu cartea lu domnu Bobe cu cum am petrecut vacanța de vară

Eu sînt inginer și nu prea citesc cărți deoarece pierd mult timp toată ziua bună ziua pe net cu tot felul de prostii caremi trebui la servici. Decît că am în bucmarc niște saituri de fițe pe care mai mă uit că scrie acolo ce cărți trebuie să citească oamenii. Și atuncea cînd îmi convine mie bine mă duc la bibliotecă unde am o legitimație și o colegă de liceu. Biblioteca e în centru și acolo se strîng toți intelectualii și poți săți faci nevoile gratis că măcar atîta merită și oamenii ăia. Dupaia mă duc drept la litera respectivă unde am în gînd decît că ce mama dracului o fi în capul autorului. Așa am făcut și în liceu cu Ion Creangă și am avut dreptate. Decît că Povestea Puli nu s-a dat la bac da nu mia părut rău că profa de romănă nu mă avea la pipotă și puteam să citesc și Frați Șderi că din 6 nu mă scotea. Da pe mine mă durean în bască că luasem mai de mult un 10 la mate și trebuia să mă fac inginer și să ajung om realizat că așa era la comuniști nu ca acuma cînd se face toți tîmpiți fiecare ce vrea și care are mai mult timp liber ajunge miniștri. Și iau cartea în mînă și citesc la plezneală de la început pînă mă prind care e treaba și dacă îmi place iau cartea cu mine acasă și dacă nu nu. Domnu Bobe e un scritor mare fincă așa scrie pe saiturile alea de fițe din gașca lui. Eu în sinea mea cred ce vreau eu dar pe furiș că nu e bine să te pui cu ăștia că sînt răi de gură. Eu citesc cărțile astea prin stații și prin autobuze și mai cînd umblu de colo colo cu mișloace deastea fincă nam mașină mică ca baștani. Eu cînd găsesc o carte caremi place așa tare ca cartea lu domnu Bobe o las din mînă decît ca sămi iau bilet și să beau bere la varice. Mie mia plăcut cartea că copii din ea e ca ingineri deoarece pricep multe lucruri decît că nu înțeleg nimic. Am atîtea lucruri frumoase să spun despre carte că am rămas mut. Cartea e o frescă a societății contemporane deoarece toți oameni și doctori și ingineri și contabile și femei care stau acasă că lea dat afară din servici sau au copii mici și oameni de ștință sau alți dăștia pe care ia angajat la elită că săracii nui ia nimeni altcineva poate să o citească și tot se alege cu cîte ceva. În carte nu sînt figuri de stil sau alte greșeli de ortografie ceea ce mia părut rău deoarece atuncea scriam mai multe despre carte că dădeam exemple. De exemplu cum copilu care povestește povestește despre el cum povestește și i se amestecă lucrurile în cap. Mai am auzit eu de pe net de diferite opere dintrastea artistice cu ceva în care era tot ceva da asta a lu domnu Bobe mi sa părut cea mai tare. Că așa am pățit eu o dată cu un sait pe care puteai să vezi televizorul de la orice calculator. Și ce mia venit mie că iam dat chiar calculatorul meu și atuncea mia apărut pe telvizor un televizor în care era un televizor în care era un televizor și tot așa și cînd mam prins că se adunau toate televizoarele în mijloc și putea să exploadeze mam luat cu mîinile de cap și mam speriat și lam oprit de la buton să mor io. Și dupaia mai mam liniștit și am chiemat un prieten săi povestesc că ce am pățit și să bem bere. După capul meu atuncea ai pățit ceva artistic cînd îți vine să chiemi un prieten și săi povestești ceai pățit și să bei bere cu el. Deaia am scris eu despre carte că poate mai pune și prietenii mîna pe o carte de exemplu chiar pe cartea lu domnu Bobe ca cînd ne întîlnim și bem bere să povestim și chestii deastea artistice ca intelectualiii că avem o vîrstă și poate ne mai aude cineva și e rușine. Mai avem și copi și nu le lăsăm cine știe ce averi decît ceva educație și ce mai trebui pe acolo și să se spele pe dinți ca să nu se spetească dupaia cu banii pe la doctori că nu sa spălat cu ce nu trebuie și săi amendeze asociația aia a lor. Nu e mare lucru decît că trebuie să fie tot timpul atenți la televizor că ăștia le mai schimbă că nui ca la tigaia draicucăr. Educația e cînd faci cumva săi bagi în cap copilului și cărți artistice nu numa prostii. Am făcut și o jmecherie și am pus un linc ca să fie murăn gură și să nu căutați ca tîmpiți pe net cu gugăl doar dați cu mausu unde scrie apăsați aici. Mie mia plăcut foarte mult cartea lu domnu Bobe deoarece e foarte artistică. Ca să pricepeți mai bine ce am vrut să spun am făcut și un desen tehnic.
Legendă.
1-cer. 2-soare. 3-pămînt. 4-pom. 5-autobuz. 6-roată.
7-ușă. 8-volan. 9-șofer. 10-eu tuns chiel. 11-carte. 12-chenar.

.j

O poveste educativă cu cîțiva cetățeni români și școala copiilor lor

O prietenă își întîlnește o cunoștință cu copil în clasa întîi. Dialogul decurge cam așa:

- La ce l-ai dat?
- La germană?
- La școala 5 sau la Honterus?
- Nu la Brașov, la școala din Hărman.
- Bine, dar Hărmanul nu are clasă de germană!
- Acuma are!

Nouă familii și-au înscris copiii în clasa întîi la școala din Hărman și au cerut clasă în limba germană. Li s-a răspuns că școala nu are clasă în limba germană. Au cerut să se înființeze. Li s-a spus că nu au învățător. Au cerut să se angajeze. Direcțiunea i-a trimis la primărie. Au insistat în numele dreptului lor de cetățeni plătitori de taxe. Pînă la urmă au primit o sală de clasă iar școala a scos la concurs un post de învățător cu predare în limba germană. La concurs au fost patru candidați. Din comisie au făcut parte și părinți. Pare simplu și frumos, ca orice poveste spusă între prieteni la o ciorbă de burtă. Nu am mai multe detalii dar încerc să obțin.

E o mai veche durere a mea lipsa de implicare a părinților în administrarea școlii. Știu că e greu în România. E greu să fii activ la o ședință la care participi obosit, după o lungă zi de muncă și după un îndelungat război cu birocrația de stat, alături de alți părinți obosiți de muncă și uzați de războiul cu birocrația de stat și de profesori obosiți și uzați de funcționarea înăuntrul birocrației de stat. De obicei cedezi, te amenajezi sau alegi soluții mai costisitoare.

Dar cele nouă familii din Hărman au răzbit. Au avut o solicitare clară, în cadrul legal existent, au reușit să coaguleze o masă critică și au mers hotărît pînă la capăt. Nu cred că merită subestimată nici doza de maleabilitate a administrației locale.

.j

2 sept. 2013

Despre Roșia Montană, gaze de șist și Revoluțiuni

Actualizare: un excelent punct de vedere tehnic se poate găsi aici, merită citit înainte.

Ca să nu mă mai tot ostenesc cu clarificări, uite aici o declarație de principii:

0.Dacă o resursă poate fi exploatată, adică tehnnologic și economic acest lucru e fezabil, atunci resursa trebuie exploatată. Notă: pentru evitarea confuziilor sintagma proiectul Roșia Montană ar trebui folosită în sensul ideii de exploatare a aurului și a altor metale utile de acolo, și în opoziție cu sensul curent, care desemnează niște aranjamente dubioase și de fapt ilegale făcute de guvern cu RMCG.

1.Responsabilitatea exploatării unei resurse aparține deținătorului ei. În cazul în discuție, conform legislației în vigoare, deținătorul resursei este statul și prin urmare responsabilitatea administrării unui proiect de exploatare revine guvernului. Dacă asupra acestei situații legale nu există un acord, atunci chestiunea merită o discuție prealabilă.

2.Administrarea proiectului se face cu respectarea competențelor legale ale guvernului. Reconfigurarea ad-hoc a cadrului legal e posibilă dar nu și de dorit. Dacă se face, e obligatorie respectarea procedurilor legale. Practic vorbind, guvernul n-are decît să-și asume proiectul, dar nu e frumos s-o facă pe burtă și nici să privilegieze un investitor în raport cu cadrul legal existent și cu regulile acceptate ale pieții. A o face e o dovadă de iresponsabilitate, incompetență și slăbiciune și nu duce decît la ineficiență și la creșterea perpetuă a concesiilor.

3.Cînd un proiect este gestionat de guvern, proiectul este inevitabil de interes public. Prin urmare, în cazul afacerilor cu statul investitorii nu se pot prevala de același grad de confidențialitate ca în cazul relațiilor de afaceri private pentru că un guvern are obligații de transparență și răspundere față de cetățeni.

4.Un proiect de interes public trebuie să conțină obligatoriu precizări cu privire la destinația beneficiilor financiare rezultate din proiect. Ca să fiu mai limpede: un guvern nu poate vinde aurul după care să ia banii și să și-i bage în cur. Ăsta nu-i proiect. Un proiect trebuie să prevadă clar cum vor fi cheltuiți acești bani.

5.O altă parte din beneficii - care trebuie specificată clar - privește destinul zonei la sfîrșitul proiectului. În sens economic, terminarea unui proiect n-ar trebui să lase oamenii din zonă la fel de săraci și de lipsiți de perspectivă precum i-a găsit. În sens tehnologic, la ora actuală controlul riscurilor și al efectelor laterale e posibil în orice măsură dorim, cu condiția asumării responsabilității și a costurilor aferente. Proiectul trebuie să specifice clar și detaliat toate aspectele astea.

6.Există, vai, o chestie plicticoasă și agasantă numită patrimoniu, fie el natural sau cultural. Protejarea și întreținerea patrimoniului costă bani, bani care includ profitul din activitățile economice care s-ar putea desfășura consumîndu-l. Așadar gestiunea lui se face cu anumite precauții. Dar dacă includem ceva în patrimoniu doar ca să facem în ciudă capitalistului sau dacă scoatem ceva din patrimoniu doar ca să-i facem plăcere, atunci sîntem umorali, neserioși și lipsiți de discernămînt. Ca urmare patrimoniul devine o prețiozitate ridicolă și lipsită de sens, în care Voronețul face cam tot atîta cît tăpșanul pe care facem mici în fiecare duminică și unde ne uităm peturile de bere, tăpșan pe care l-am vinde oricînd oricărui investitor ca să facă acolo magazin, bordel, oțelărie sau hazna, dacă ne ies bani destui.

7.Cetățenii și organizațiile au dreptul la opinie, preferabil constînd din obiecții punctuale, informate și argumentate, precum și la manifestarea ei în formele cele mai fanteziste, cu respectarea normelor formale și informale de comportament. Cîntăm, dansăm, strigăm lozinci, agităm materialele, dar nu rupem flori, nu spargem geamurile sau capetele altor oameni și nu forțăm uși de guverne, oricît de antipatice ne-ar fi ele.

8.Pentru oamenii mari utilizarea cuvîntului revoluție ar trebui să fie o chestiune delicată, similară cu a vorbi porcos. Situația noastră constituțională, legală și instituțională n-o fi cea mai fericită, dar e tot ce am putut obține mai bun în 23 de ani. Nu e foarte coerentă, e fragilă și volatilă, dar tocmai din aceste motive nu de revoluții duce lipsă, ci de atenție, de consecvență și de tenacitate.

9.În dezbateri, a spune mi-o bag în mă-ta poate fi o dovadă de acuratețe și de expresivitate, dar nu și de educație sau de politețe. Într-o țară care duce lipsă de toate patru, aș fi înclinat să încep cu ultimele două. Dar, de bună seamă, e în primul rînd o chestie de gust, de temperament și de educație.

Morala: Da, exploatăm aurul de la Roșia Montană, chiar și cu cianuri. Nu, nu în condițiile prevăzute de actualul proiect guvernamental. Și rămîne nu pînă în ziua în care o să văd un guvern capabil să o facă așa cum trebuie.

.j

10 aug. 2013

Depresia de sîmbătă

Sîntem o naţie de simbriaşi obosiţi, iresponsabili şi inventivi.

Din cauza asta baia arată cum vrea faianţarul, nu cum vrem noi. Atelierele auto prestează ce vrea mecanicul, nu repară maşini. Pacientul capătă ce vrea doctorul, nu ce-i trebuie la sănătate. Elevii capătă ce pot profesorii şi ce le tună lor prin cap să livreze, nu educaţie. Cetăţeanul capătă de la funcţionarul public un cap în gură, nu un serviciu. Şi de la guvern, poporul capătă o m...e cu gutuie.

Dacă nu ne intră bine în cap că trebuie să învăţăm că banii, prestigiul, succesul, fericirea sau cum i-o mai fi zicînd, se capătă în raport cu folosul pe care îl producem, mai bine ne aruncăm pe gîrlă. Aţi înţeles corect: trebuie să învăţăm, că de ştiut nu ştim.

Nu moare nimeni că nu ştie, moare că nu vrea să înveţe.

.j

ps.Mămăliguţa cu brînză şi smîntînă e mai bună la Roata norocului decît la Ceasul rău, deşi e mai prost prezentată. Ah, şi sucul de mere e mai mişto decît limonada. Asta aşa, că sînt eu exigent, că în rest se poate mînca rezonabil la ambele.

2 aug. 2013

O ţară ieftină

Ştiţi faza cu urşii şi cu scoţianul care a zis că ni-i împuşcă pe toţi pentru că sîntem o ţară ieftină? Am comis stîngăcia să întreb o persoană pe Fb "bine, dar nu sîntem o ţară ieftină?". Drept pentru care persoana a ales să se indigneze şi să-mi trîntească prietenia în nas. După ce m-am gîndit puţin am ajuns la concluzia că persoana n-avea dreptate. Uite de ce:

O ţară cu un sistem de educaţie în colaps, care n-are de gînd să facă nimic semnificativ ca să îndrepte lucrurile, e o ţară care n-are nimic de spus copiilor ei. Iar o ţară care n-are nimic de spus copiilor ei e o ţară ieftină.

O ţară în care singurele forme de prestigiu sînt cele asociate cu puterea arbitrară, şi deci iresponsabilă, şi cu banii, este o ţară ieftină.

O ţară incapabilă de discernămînt şi de ierarhii, incapabilă să secrete elite şi să accepte modele este o ţară fără valori. Adică o ţară ieftină.

O ţară în care nu Adevărul, dar nici măcar exactitatea, nu Dreptatea, dar nici măcar justiţia nu au prea mare importanţă este o ţară ieftină.

O ţară în care a pleca sau a rămîne este o alternativă dramatică, lipsită de un spaţiu al deciziei personale, prima soluţie fiind mai curînd expresia evadării disperate iar cealaltă mai curînd expresia unei neputinţe iobăgeşti, ei bine o astfel de ţară este o ţară ieftină.

O ţară veşnic nemulţumită de prezentul ei, dar care nu e capabilă să-şi formuleze viitorul decît în dezacorduri, e o ţară fără vocaţie, adică o ţară ieftină.


.j

ps.Hai că mi s-a răcit berea cea ieftină, vă las, sper c-aţi priceput.

27 iul. 2013

Despre a fi român

pentru Angela.

Să trecem repede peste aia cu mîndria de a fi înalt, frumos şi deştept. N-ai niciun merit, asta e. Dar lucrurile nu se opresc aici.

Pentru mine a fi român e o chestie puţin mai complicată pe care nu am constatat-o pur şi simplu. Aş zice că am muncit-o. Am stat şapte ani la mama în curte şi 22 de ani în sistemul instituţionalizat de învăţămînt. Am cunoscut oameni, mi-am făcut prieteni şi mentori, am citit cărţi. Am învăţat să judec despre Adevăr, Dreptate, Frumos şi Bine în româneşte. De la oamenii pe care i-am iubit şi respectat. Şi dragostea şi respectul tot în româneşte le-am gîndit. Şi frunza verde şi cerul albastru şi apa cristalină au fost alea din fundul curţii. Nu erau foarte altfel decît la Londra sau Paris, erau doar mai ale mele. Şi toate astea au fost rodul unei efort de autocunoaştere şi autodefinire de care nu pot să nu fiu mîndru, pur şi simplu pentru că a fost un efort şi a fost răsplătit cu o concluzie în temeiul căreia mi-am trăit viaţa. Nu am ştiut altfel şi în bună măsură nici nu mi-am dorit, pentru că - deşi am fost "pe-afară" - am considerat condiţia de român ca fiind suficient de bogată.

Mai e o chestie: solidaritatea. Merele în pom şi vacile în grajd nu sînt solidare cu condiţia lor de mere sau de vaci. Eu sînt solidar cu condiţia mea de român. Cu Liiceanu, despre care Pascal Bruckner spunea că e un filosof interesant, dar şi cu Gâdea care e un bou. Cu ăia care aruncă gunoiul pe care îl mai adun eu cîteodată de pe jos. Sau cu cei care ţipă la mine din dosul unui ghişeu. Poate ăştia din urmă nu ştiu ceva ce eu ştiu, poate într-o zi o să reuşesc să le spun că ceva e rău în ce fac, şi poate ei or să se îndrepte. Cam asta e.

.j

18 iul. 2013

Prisma lui Ghiţă

Într-o bună dimineaţă, dl.Sebastian Ghiţă, deputat şi membru în comisia pentru controlul SRI, s-a sculat cu următoarea idee luminoasă în minte: Dacă americanii şi nemţii ascultă telefoanele, de ce nu le-am asculta şi noi? Dacă ăştia au prismă, de ce să n-avem şi noi? A fost aşa de mulţumit de idee încît a dat fuga la primul reporter întîlnit în cale şi i-a dat un interviu care poate fi citit aici.

Ai putea împărtăşi punctul de vedere al caţavencilor: omul e "securist de modă nouă" şi - deduc eu - tot ce face e greşit. E simplu, prietenii se prind imediat ce vrei să spui, nu cere efort de gîndire. De pildă nu mai trebuie să te întrebi dacă PRISM e o chestie rea, şi dacă da, de ce şi-or mai fi pus-o americanii dacă ei n-au securişti. În plus te mai şi scuteşte să întreprinzi ceva atîta timp cît "ăştia" (adică securiştii) sînt la putere. Iar dacă şi americanii au securişti atunci chiar nu mai e nimic de făcut. Gata.

Dar dacă în locul lui Sebastian Ghiţă ar fi arhanghelul Gavriil, care a luat înfăţişarea omului nostru, ar fi în regulă? Omul care are în grijă siguranţa noastră nu stă degeaba şi, în aceste vremuri în care lumea e rea şi pune bombe sau spală bani, ia măsuri ca lucrurile astea neplăcute să nu se mai întîmple. Desigur, cu "un mandat de la un judecator, pentru ca fara un mandat de la un judecator nu se poate vorbi de nimic". Ai zice că dl.Ghiţă, ca patron Asesoft, ştie el ce ştie, că doar are "experienta capatata in industria IT, in apropiere de lumea informaticii, lumea comunicatiilor, cyberworld sau societatea informationala".

Lucrurile sînt puţin mai vechi şi puţin mai complicate decît le-a auzit dl.Ghiţă pe unde le-o fi auzit. De pildă ar fi interesant ca domnia sa să ştie că, ani buni înainte ca Ploieştiul şi lumea întreagă să se fi pricopsit cu persoana domniei sale, a avut loc afacerea SHAMROCK, care arată că americanii erau preocupaţi nu doar de tehnici de supaveghere în masă, ci şi de protejarea intimităţii propriilor cetăţeni de intruziunea statului. În calitate de ales al nostru pus într-o comisie de control al unui serviciu de informaţii m-aş aştepta ca el să fie mai atent la a doua parte a problemei. Iar dacă nu o face, are suficiente motive, altele decît că ar fi securist, dar care îl dezavantajează în aceeaşi măsură, dacă nu mai mare.

Ia să vedem ce mai zice alesul:
Reporter: Inteleg ca ati putea avea in vedere un program PRISM pentru Romania?
S.G.: Da, cred foarte tare ca serviciile romanesti ar trebui, fie in relatie cu ceilalti parteneri de afara, fie ele direct, sa isi construiasca astfel de instrumente. Daca nu si-au si construit.
Cum adică dacă nu şi-au şi construit? Păi dacă nu ştii matale la comisie, cine ai vrea să ştie? Dacă nu ştii nici măcar că există, de unde ai şti că nu sînt folosite ilegal? Şi banii de unde i-au luat?
Oricum, un mandat de la un judecator, pentru ca fara un mandat de la un judecator nu se poate vorbi de nimic, contine astazi posibilitatea ca un cetatean sa aiba interceptate toate mijloacele de comunicatie electronice, aici referindu-ne si la ceea ce a facut in trecut, pe retele de socializare, pe internet, si credeti-ma log-urile, history-urile, iti arata totul, ce face acum si ce face pe perioada mandatului.
Te cred, domnule Ghiţă, de ce să nu te cred. În clipa asta mai că aş vrea să ştiu şi eu totul despre tine. Apropo de mandat, uite o idee: toţi demnitarii să fie complet monitorizaţi pe perioada mandatului . Aşa, ca să n-avem vorbe la sfîrşit. Mi se pare fair, tu ce zici?

Pot să înţeleg pînă la un punct entuziasmul pe care aparent îl împărtăşeşte dl.Ghiţă pentru Big Data. Dar discuţia serioasă începe abia de la acest punct încolo. Uite ce zice Evgeny Morozov: With Big Data, the government doesn’t need to know the “why” behind anything. (Connecting the Dots, Missing the Story). Şi dacă nu ne întrebăm de ce, atunci lucrurile devin îngrijorătoare. Doar două exemple:

1.Siturile despre bombe sînt frecventate evident de teroriştii care vor să pună bombe. Atunci monitorizăm siturile despre bombe. Dacă o bombă face bum îi căutăm pe toţi cei care au frecventat siturile despre bombe. Dacă vrem să prevenim ca o bombă să facă bum, atunci îi supraveghem îndeaproape pe toţi cei care frecventează siturile despre bombe. Eu frecventez siturile despre bombe, uite aşa, de curiozitate. Nu vreau nici să mă caute de cîte ori face o bombă bum, nici să fiu supravegheat preventiv pentru că am o fantezie.

2.Teroriştii comunică pe reţelele de socializare. Între timp socializează normal şi manifestă interes nu doar pentru bombe ci şi pentru pisici. Mă împrietenesc cu unul dintre ei pe teme de pisici. Dar cînd cereţi datele alea, adică log-urile, history-urile (sic!) din reţea despre el, acolo apar şi eu şi, eventual, prietenii mei. Nu e bine.

Eu zic că dl.Sebastian Ghiţă nu e securist. Discuţia mi se pare mai interesantă aşa. Dl.Ghiţă, probabil ameţit de stat degeaba în hiperboreea puterii, s-a trezit vorbind înainte să-şi facă lecţiile. Atît.


.j

28 mai 2013

Transylvania Horse Show - Prod, 2013

70 de concurenţi din 19 ţări şi 3000 de spectatori la trei competiţii de o anvergură deloc neglijabilă: Balcaniadă de probă completă, concurs de probă completă omologat FEI, cel mai bun concurs universitar - premiat de AIEC doi ani la rând. Oficiali FEI, lume bună şi elită, chestii mişto.

Asta e. Ai cu cine, faci. N-ai cu cine, nu faci. Ne mai găsim un Mihnea Vârgolici şi pe siderurgie şi ne-am scos.


17 mai 2013

Eurovision

Eurovizionul e ca fotbalul, ce se intimpla in tribune e mult mai important. Uite ce zic eu. Cezar are cel mai prost spectacol si cea mai buna melodie si interpretare din finala. Mai multe detalii aici. O mentiune pentru reprezentanta Republicii Moldova: dovedeste cu prisosinta ca limba romana e cantabila, pacat ca ansamblul are un aer usor vetust.

Nu ca as pune la suflet toata povestea, de fapt sint in situatia in care cel mai bun eurovision al tuturor timpurilor e asta:




Si ca sa stabilim despre ce vorbim, uite-o pe baba in 2008:




Nu-ti pica mucii? Pai vorba unuia, asta e de pe vremea in care femeile nu trebuiau sa se dezbrace ca sa atraga atentia. Cred c-am mai zis-o, dar merita repetata.


.j

3 mai 2013

Stabat Mater

Ca orice copil fericit, de când am ajuns adult mă gândesc adesea la cât a costat-o pe mama ca lucrurile să se întâmple aşa. Ca orice creştin educat mă gândesc în fiecare an la drama lui Iisus urcat pe cruce prin propriul consimţământ la voinţa Tatălui.

Surprinzător de rar am pus lucrurile cap la cap şi am meditat la suferinţa Mamei. Ce frumos spun grecii Theotokos, şi cum, dintre toate cele pamânteşti, doar muzica poate da seamă într-o oarecare măsură despre ce era în sufletul Ei!



28 apr. 2013

Sărbători cu bine şi cu folos

Regretul este atitudinea pe care o au oamenii atunci când se întâmplă ceva ce nu şi-ar fi dorit să se întâmple sau atunci când nu se întâmplă ceva ce şi-ar fi dorit să se întâmple sau pur şi simplu ceva se întâmplă altfel decât şi-ar fi dorit. Nu-mi place cuvântul, nu din cauza unor idiosincrazii personale ci din cauza unui exces de echivoc, pe care poate îl voi lămuri la un moment dat. Regretul presupune uneori frustrări, alteori vină sau alte lucruri complicate şi nu cred că e întotdeauna cazul. Dar până la urmă cuvântul ăsta e util în lipsă de ceva mai bun şi îl voi folosi conform uzanţelor.

Dacă ar fi să regret ceva în viaţă, asta nu e vreun program pe care nu l-am scris. Dacă nu l-am scris încă, poate îmi va fi îngăduit să îl scriu de aici încolo. Iar dacă nu îl scriu eu poate că îl va scrie altul. Dacă e să regret ceva în viaţă sunt sărbătorile pe care nu le-am petrecut aşa cum se cuvine. Multe sau puţine vor fi fost, dar nimeni n-a făcut ce era de făcut în locul meu. Am sentimentul că o sărbătoare ratată e o pierdere iremediabilă. Uneori mă gândesc că a sărbători presupune un efort şi o disponibilitate pe care le-am pierdut. Şi atunci le sînt recunoscător părinţilor mei pentru miraculoasele sărbători ale copilăriei mele.

Am pomenit toate astea ca să înţelegeţi mai bine ce spun când spun că vă urez din tot sufletul sărbători cu bine şi cu folos.


.j

26 apr. 2013

Pentru A

m-am uitat pe youtube într-o seară
şi am văzut o femeie. era de-o delicateţe rară
şi vorbea îndrăgostită despre ceva
ce nu înţelegeam bine pentru că devenisem atent doar la ea.

şi atunci, probabil prin contagiune
s-a întâmplat următoarea minune
m-am îndrăgostit şi eu
de toate lucrurile din jurul femeii şi-al meu
de youtube, de o carte, de un şervet,
de ceilalţi oameni de pe internet,
dar în primul rând de ea.
era clar, nu mai văzusem aşa ceva

de atunci în fiecare noapte visez
că ajungem împreună pe o insulă pustie
unde întemeiem o oţelărie
undeva dincolo de canalul de Suez
şi privim fericiţi, ca orice Ea şi cu El,
la semenii noştri care produc, fericiţi şi ei, oţel.

poate că o să uimească această perspectivă
ce pare nepotrivită sau chiar eclectică
dar e inevitabilă pentru orice nouă artă poetică
iar la mine e o trăsătură nativă.
acest poem face parte dintr-un curent,
antreprenorialism erotic l-am botezat
înţelesul sper că e evident
ca şi faptul că îi este în întregime dedicat.

aş vrea s-o întâlnesc, măcar aşa, într-o doară
după care să-mi cumpăr un ifon
să-i mângâi numărul de telefon
în fiecare seară

.j

20 apr. 2013

O modestă contribuţie românească la învăţământul britanic contemporan


Deunăzi s-a semnalat cu mare emoţie o luare de poziţie a ministrului britanic al Educaţiei, Michael Gove, ştirea o puteţi citi aici. Dl.Gove lasă un fost imperiu cu gura căscată propunând nici mai mult nici mai puţin ca supuşii Majestăţii Sale să meargă mai mult la şcoală.

Interesant. Nu am de obiectat în principiu la ideea de a sta mai mult în şcoală. Poate doar sugestia că educaţia nu se face numai acolo. Educaţia se mai face alături de părinţi şi prieteni, în cluburi sportive sau în formaţii artistice. Sună a casa pionierilor sau a căminul cultural? Nu, discuţia este despre forme neinstituţionalizate, asocieri mai mult sau mai puţin spontane, iniţiativă privată şi profesionism. Şi despre faptul că a fi părinte sau educator cere disponibilitate, ceea ce implică dar nu e totuna cu timpul fizic.

Riguros vorbind, dacă şcoala este doar un simplu adăpost de vreme rea, un refugiu împotriva televizorului, internetului şi cluburilor de noapte folosit în lipsă de ceva mai bun, dacă nu putem oferi copiilor, pe lângă şcoală, şi un alt fel de timp de calitate şi dacă nu credem că şi asta se numeşte educaţie atunci e trist.

Mai îngrijorător e că Mr.Gove pare a împărtăşi o idee destul de răspândită potrivit căreia trebuie să recunoaştem cinstit şi public că şcoala e o corvoadă, un rău necesar. Prin urmare ar trebui cumva fie să convingem copiii să-şi însuşească perspectiva cu entuziasm, fie să-i obligăm să ia răul aşa necesar cum e, ca pe o doctorie. Bref, să muncească, să pună osul. Se sugerează, invocând modelul de succes al învăţământului est-asiatic, că elevul ar trebui să meargă la şcoală cam ca samuraiul la sepuku.

Nu împărtăşesc punctul ăsta de vedere. Nu ştiu cât de mult i-a plăcut domnului Gove să meargă la şcoală. Aş vrea să ştiu eventual dacă îi place să fie ministru al educaţiei şi cum a descoperit el chestia asta. Că dacă nu-i face plăcere atunci discuţia se complică nepermis. Să-i recomand, de pildă, să stea mai mult la servici?

Sigur că putem invoca o echipare specială a asiaticilor care le permite să meargă la şcoală cu plăcere chiar şi în condiţiile cele mai vitrege. Putem invoca şi un model social şi cultural care propune şi impune un anumit model de succes şi că acest model de succes obligă copilul la sacrificiul şcolar conştient. Dar de la admiraţie până la adopţie e un drum nebătut şi lung care din punctul meu de vedere nu merită străbătut. Privilegiez europeanul independent, europeanul fugit de acasă. Sau de la şcoală. E gestul excepţional de afirmare al spiritului tânăr, întreprinzător şi liber, convins de faptul că are ceva mai bun de făcut şi ştiind sigur ce pierde. Că dacă nu pierde nimic fugind de la şcoală atunci discuţia se termină, there is no case, cum ar rosti cu desăvârşit accent britanic Mr.Gove. Dar după ce fuge, spiritul liber se reîntoarce la aceeaşi şcoală pe care nu o uită şi pe care o vrea mai bună. Doar că acum o înţelege altfel.

Asta am făcut noi (solidaritate europeană, ce mai!) bine toată istoria: din când în când am fugit critic de acasă sau de la şcoală ca să reîntemeiem una mai bună. Şi neuitând povestea asta. Ăsta e firul roşu al reflecţiei care a condus la liberalism şi al acţiunii care a întemeiat America. America a fost întemeiată de nişte oameni care au fugit de acasă. De ce am abandona ceva ce ştim să facem bine pentru ceva ce aproape sigur o să facem mai prost decât chinezii sau japonezii? Am pierdut cumva abilitatea de a ne metaboliza crizele, aia de care eram atât de mândri, şi am ajuns să împrumutăm modele? S-ar putea obiecta că discuţia e mai nuanţată, că de fapt tot europenii s-au ilustrat şi prin capacitatea de asimilare. Nu, mi se pare că discuţia a mers prea departe, că nu e vorba de asimilări critice, ci de admiraţia tâmpă, demotivată şi demotivantă, pentru efortul încăpăţânat ale cărui resorturi le-am pierdut pe drum. Că despre resorturi e vorba, nu despre efort.

A, că între timp am constatat că apexul civilizaţiei liberale europene e o putoare indolentă, dar asta e puţin altceva. Nu cumva sunt de vină programele sociale şi nu individualismul? Siguranţa garantată de stat şi nu iniţiativa privată? Pe scurt, nu cumva lipsa de motivaţie este confortul? Adică bagi în curul lor zeci de ani de zile confort-confort-confort şi acum vii şi spui că singura soluţie e să legi elevul de pupitru? Apropo, unde aţi făcut şcoala, domnule Gove? Ia te uită, Oxford! Tz-tz...

În concluzie: n-avem decât să ne lăsăm copiii să meargă cu plăcere oricât de mult la şcoală, această sursă inepuizabilă de chestii mişto. Hai c-ar fi culmea să ne ceară ăştia într-o zi şcoli non-stop!

.j

ps.Dacă citiţi articolul o să mai aflaţi tot felul de lucruri, de pildă cum scad exigenţele la evaluări şi alte detalii care nu se vindecă dacă stau copiii mai mult la şcoală. Sau despre faptul că unele şcoli private au un program mai lung şi că de fapt toată tărăşenia e despre cum să nu le împiedicăm pe celelalte să facă la fel.


14 apr. 2013

În fiecare tren e o femeie frumoasă

Sunt topit după călătoriile cu trenul. Când am stabilit zilele trecute că vineri voi merge la Bucureşti, asta a fost pentru mine vestea cea bună, bucuria mea secretă: că voi merge încă o dată cu trenul. Am reuşit să depăşesc până şi idiosincraziile personale din relaţia mea proastă cu puzderia de butoane şi instalaţii care populează alarmant şi inflaţionist trenurile moderne. M-am decis să o iau filozofic şi să încerc să mă amuz.

Ca să înţelegeţi mai bine: vineri, în tren fiind, a doua oară n-am mai reuşit să intru în compartiment. Până atunci uşa părea să cedeze uşor şi la trasul de clanţă şi la apăsatul pe buton. De data asta n-a mai funcţionat. Şi când asudam eu mai tare încercând să găsesc o soluţie măcar să-mi recuperez bagajul la Bucureşti, am observat că o fiinţă de dincolo de geam îmi făcea semne. Era o fiinţă tânără şi frumoasă cu siluetă delicată şi extremităţi fine, cu o coamă bogată, blondă şi cârlionţată, cu ochi verzi-cenuşii şi cu un tors generos şi ferm. Şi fiinţa asta îmi făcea răbdătoare semn să continui să apăs pe buton. Aşa am citi eu semnele astea: curaj, Costinele, poţi! Ai încredere că poţi. Şi la următoare încercare uşa s-a deschis ca prin minune. Cum să nu poţi, mi-am zis, când ai alături o fiinţă aşa de frumoasă.

Asta a fost doar una dintre femeile frumoase pe care le-am întâlnit în trenuri. Cu unele am avut mici complicităţi benigne, cum a fost acum. Cu altele am ajuns chiar să schimb câteva cuvinte. Nu mi se pare foarte important. Mai importantă mi s-a părut intuiţia lui Nichita, poetul român care susţine că poezia este aerul din jurul unei femei dintr-un compartiment de tren. El mai pusese acolo şi un pahar cu apă, care mie de la bun început mi s-a părut de prisos. Un accesoriu, sau un ornament. Esenţial e cu totul altceva, un lucru pe care îl cred cu tărie. Farmecul călătoriei cu trenul stă în faptul că în fiecare tren e câte o femeie frumoasă. Chiar dacă nu o întâlneşti, ea există cu siguranţă. Câteodată poţi cutreiera vagoanele să o cauţi. Altădată se aşează chiar ea lângă tine. Totul e să fii convins că există.

Avionul a intuit de la bun început marele handicap pe care-l are în comparaţie cu trenul. Şi s-a hotărât să joace radical. Care este emblema zborului cu avionul? Este cumva imaginea norului văzut prin hublou, luminat pieziş de razele soarelui? Este silueta elegantă a unui aparat de zbor? Nu. Emblema zborului cu avionul este stewardesa.

Ce credeţi că l-a mâncat în cur pe Icar? Visul omenirii de a zbura? Baliverne! Cu siguranţă Dedal i-a spus: "Băiatul tatii, e adevărat că tehnic vorbind zborul e posibil şi e iarăşi adevărat că zburând poţi întâlni o femeie dar...". Ei bine n-a mai apucat să-i pomenească despre iluzoriu şi despre risc. Ăla micu', tânăr şi repezit, a zbughit-o, i-a şutit încropeala aia de echipament şi a şi decolat. Ce a urmat se ştie. Icar este de fapt victima tragică a mirajului, a iluziei periculoase că a fute o stewardesă e o chestie la îndemână.

Ce opune zborul cu avionul mersului cu trenul? Faptul că ajungi mai repede? Aşi! Ceea ce la mersul cu trenul e o promisiune implicită, vagă şi plină de mister ca dragostea însăşi, la marketingul călătoriilor aeriene devine o garanţie comercială: zburaţi cu noi şi veţi întâlni o femeie foarte frumoasă, aşa ca aia de pe copertă. Poate chiar aia de pe copertă. Dincolo de mica înşelătorie de imagine, altfel scuzabilă, zborul cu avionul eşuează definitiv în facil şi explicit. Adică în pornografie. Ăsta e adevărul trist pe care trebuie să-l recunoaştem: călătoria cu avionul e pornografie. Mai mulţi oameni care sub semnul eficienţei trăiesc un timp înghesuit într-un spaţiu înghesuit numind mâncare trei chestii învelite în plastic şi nădăjduind în secret că fata aia frumoasă e o curvă cu tarif rezonabil

Povestea spune că tot Dedal a inventat şi pânza corabiei. E limpede că omul avea preocupări serioase în domeniul mijloacelor de transport în comun. Dacă e să mă gândesc mai bine, aş da ca sigur faptul că tot el a inventat şi calea ferată. Mitologia nu pomeneşte asta pentru că Dedal a ţinut proiectul secret. Ştia care e miza şi l-a ţinut ascuns până se lămuresc toate detaliile, mai ales după ce o păţise aşa de rău cu Icar.

Aveam dreptate când spuneam că în tren există viaţă. În tren lucrurile sunt la fel de complicate, de adevărate, de palipitante, de pline de speranţă şi de frumoase ca în viaţă. Trăim şi mergem cu trenul pentru că dragostea e posibilă. Ca şi în fiecare viaţă, trebuie doar să fii convins că în fiecare tren e o femeie frumoasă.


.j


ps.Versiunea integrală cu butoanele a fost aşa. Am aşteptat o vreme după plecarea trenului din gară după care m-am dus să mă uşurez. M-am trezit într-o încăpere mare echipată evident pentru a înlesni accesul oamenilor în cărucior. Era atât de impresionantă, atât de copleşitoare echiparea asta încât m-am simţit stingher şi în fond vinovat că n-am cărucior. N-aveam ce căuta acolo, prezenţa mea era imorală şi în ultimă instanţă ilegală. Am căutat prin împrejurimi o cabină normală dar n-am găsit şi urgenţa m-a obligat să folosesc locul ăla pentru oamenii cu cărucior. Uşa nu se închidea bine şi am fost tot timpul obsedat de ideea că cineva o să mă vadă, o să fie indignat de abuzul flagrant pe care-l comiteam şi o să fiu, pe bună dreptate, arestat. O să fiu pus în lanţuri şi purtat prin vagoane şi toţi oamenii, care între timp vor fi aflat despre fapta mea abominabilă, or să mă privească dispreţuitor ca pe un criminal. N-o să mai pot niciodată să mă uit în ochii semenilor, chiar dacă clemenţa justiţiei o să-mi permită să-mi sfârşesc zilele în libertate.

Dar lovitura decisivă am primit-o când am vrut să trag apa. Asta era ultima mea redută în lupta cu modernitatea. Dacă a da drumul la apa de la chiuvetă mi se pare problematic iar pentru a face duş mi-a devenit clar că am nevoie de asistenţă de specialitate, ei bine până vineri eram mândru că am putut trage apa până şi în cele mai fanteziste toalete. Vineri în schimb am fost învins. Era un număr moderat de butoane pe care le-am apăsat, de mânere de care am tras, de clapete pe care le-am clăpeţit şi de senzori pe care i-am mângâiat ba insistent, ba rugător. Nimic. Am zis bogdaproste că nu s-a oprit trenul, că n-am fost ejectat  în spaţiu, că nu s-au pornit stingătoarele de incediu, pe scurt, că nu s-a întâmplat nimic din ceea ce toate alea ar fi putut să facă dacă m-ar fi luat în serios şi dacă n-ar fi crezut de cuviinţă că trebuie să fie îngăduitoare cu mine. Un singur lucru n-am încercat: o chestie impunătoare pe care scria SOS. M-am frământat o vreme dacă nu cumva eram chiar în situaţia de a folosi chestia cu SOS. Dar mă teroriza gândul că o să se strâgă lumea şi prima întrebare pe care o să mi-o adreseze va fi de fapt ce caut eu acolo. Atunci m-a părăsit tot curajul şi am dat bir cu fugiţii.

11 apr. 2013

Pentru un Sistem Naţional de Urgenţe Culturale pe lângă ICR


Aseară am primit vestea cea bună: "Gata, s-au rezolvat problemele. Şi chiar dacă nu s-au rezolvat, sunt pe cale să se resolve fiindcă D-l Marga, a făcut analiza cu ajutorul teoriei sistemelor şi a transmis unor reviste rezultatele (16 pagini)", declara pe internet Dragoş Paul Aligică. Textul domnului Profesor Marga poate fi găsit aici şi nu citez decât câteva rânduri, ca să nu vă privez de bucuria de a-i descoperi deliciile pe cont propriu:
"Se pot face încă multe consideraţii pe măsură ce se intră în detalii. Cele pe care le-am menţionat, cu ajutorul teoriei sistemelor, ne permit să tragem trei concluzii. Prima este aceea că problemele României la nivelul anului 2012 sunt multiple şi nu se lasă reduse la una singură. [...] În ce consta reconstructia? Nu prezint aici un program detaliat, ci numai sintagme orientative: „noua industrializare" si „agricultura de export"; „recapitalizare"; „modernizare neînjumatatita"; „democratie ca forma de viata"; „justitie eliberata"; „regim juridic al interesului public"; „politici publice în conditiile descentralizarii"; „reforma noua a educatiei"; „stat social cu noua politica a prelevarii"; „cultura orientata spre prezent si viitor", „alta selectie de personal". În forma aporetica negativa am prezentat aceste orientari în alta parte (Andrei Marga, România actuala, Eikon, Cluj, 2011).” (Andrei Marga, Reconstrucţia României)
N-avem decât a ne înclina, concluzionează corect dl.Aligică: "Noroc că omul e modest şi n-a prezentat aici un program detaliat, ci numai sintagme orientative, că ne umilea de tot pe 36 de pagini. Aşa de tare este teoria asta a sistemelor când încape pe mâna unuia priceput s-o mânuiască."

L-am invidiat sincer pe comentator că trăieşte atât de aproape de izvoarele ştiinţei, culturii şi înţelepciunii. Ce confort, mi-am zis, să trebuiască doar să întinzi mâna după bibliografia de referinţă. Nu ca mine, care m-am perpelit toată noaptea. Ce bine ar fi fost, mă gândeam eu deprimat, ca la Braşov să fi existat o bibliotecă non-stop. Acu dădeam o fugă şi mă mângâiam şi eu cu un text direct de la sursă, măcar cu un Habermans în viziunea Marga, dacă nu cu forma aporetică negativă a orientărilor, cum de bună seamă a făcut dl.Aligică.

Am realizat brusc că o prioritate ar fi un sistem naţional de urgenţe culturale. Un fel de SMURD intelectual. Nu sunt rare situaţiile când, din diverse motive - de pildă la ceas de seară rătăceşti fără discernământ pe internet în locuri nepotrivite, se întâmplă ca aparatul cognitiv să ţi se defecteze, să ajungi într-o fundătură sau într-un şanţ sau, şi mai rău, să păţeşti o fractură în înţelegerea lumii înconjurătoare. Ce frumos ar fi să poţi atunci să suni la un număr de urgenţă. Şi ăştia vin cu maşina cu tot echipamentul epistemic de bază, inclusiv un îndreptar portabil de teoria sistemelor, eşti descarcerat din paradigma greşită în care ai eşuat iresponsabil, ţi se face o evaluare rapidă şi precisă, după care ţi se administreză două citate din Marga. O să ziceţi că unul ajunge, dar vă asigur că aşa se procedează şi în urgenţele medicale: doză şoc.

Mă gândesc că poate aici bate strategia ICR de înfiinţare a filialelor regionale şi locale. Mare lucru e să ai un om cu anvergură şi clarviziune implicat în politici culturale!


.j

8 apr. 2013

Doamna Margaret Thatcher

Mi-ar plăcea trăiesc ziua în care să fiu recunoscător unui demnitar român pentru viaţa pusă în slujba ţării sale, să regret că această viaţă s-a încheiat şi să fiu trist ca astăzi, când a murit Doamna Margaret Thatcher.
.j

6 apr. 2013

Românul la 16 ani - încercare de portret

Ştiţi compunerile alea de şcoală cu tema "Ce vreau să mă fac eu când voi fi mare"? Cam aşa e şi ce urmează. Cum mi-ar plăcea mie să fiu dacă ar mai urma să împlinesc 16 ani. Sau, altfel spus, despre cum mi-ar plăcea mie să fie semenul meu de 16 ani.

Aş vrea să ştie bine limba română şi limba maternă. Când spun bine spun să vorbească şi să scrie corect o limbă bogată, nuanţată, precisă şi expresivă. Dacă cineva susţine că e simplu fie n-are televizor fie nu înţelege ce se petrece acolo. Aş mai vrea să ştie o limbă străină la un nivel bun. Scris, citit, lecturi incluse.

Dar aş mai vrea un lucru. Aş vrea să ştie să facă ceva bine. Orice. Dar absolut orice. Inclusiv, dar nu numai, să fi făcut pian de la 3 ani sau să fi cîştigat olimpiada internaţională de astronomie. Spun nu numai pentru că e vorba mai ales de ceilalţi, de cei care nu fac pian de mici şi nici nu câştigă olimpiade internaţionale. Aş vrea ca ei să ştie ceva cum ar fi să danseze, să crească iepuri de casă sau porumbei călători, să colecţioneze timbre, să facă mărţişoare din lemn sau vase de lut sau aeromodele sau să împletească brăţări sau să ştie toate romanele lui Jules Verne pe dinafară plus biografia cu poze cu tot. Sper că se înţelege unde bat cu "orice dar bine".

O să dau un exemplu extravagant. Era o vreme când petreceam după-amieze lungi de vară în marginea parcului central, aşteptând o copiliţă de 3 ani să se facă de 7 şi să meargă la şcoală. Undeva într-un capăt de alee cîţiva puşti chinuiau nişte role şi nişte skateboarduri. Mereu aceiaşi puşti, mereu în acelaşi loc, exersau metodic şi încăpăţânat. Aveau şi o bară şi o trambulină pe care seara, când în sfârşit se dădeau duşi, le doseau cumva în tufe până a doua zi. Unii erau de-a dreptul remarcabili, alţii erau abea la început. Nu lipseau micile înţepături asociate ratărilor mai spectaculoase, dar altfel atmosfera era destul de sobră. Un astfel de tânăr a fost întrebat într-o zi ce înseamnă role bune şi răspunsul lui a ajuns într-un ziar. Era un sfat profesionist care explica precis şi concis caracteristicile unui echipament bun şi riscurile de a avea unul prost. Omul ştia ce vorbeşte.

Nu ştiu când mai treceau pe la şcoală dar am bănuiala că relaţia celor mai mulţi dintre ei cu matematica nu era cea mai cordială. Nu sunt sigur că ştiau care e capitala Tanzaniei, care e diferenţa dintre meioză şi mitoză sau că lumea e compusă din nişte biluţe mici cu semnul minus, nişte biluţe mici cu semnul plus şi încă nişte biluţe mici pentru care în mod regretabil nu s-a găsit niciun semn.

Dar dacă unul dintre acei tineri mi-ar fi spus că vrea să se facă medic sau jurist sau aviator l-aş fi crezut. Nu aş fi avut nicio îndoială că poate să se facă orice îşi pune în cap. Pentru că ştie ce înseamnă efortul personal, cunoaşte sensul şi greutatea cuvintelor, are simţul ierarhiei şi ştie să se evalueze responsabil. Ştie clar ce înseamnă să fii bun şi cum se ajunge aşa ceva. Nu poţi mima că te dai cu rolele şi nici nu poţi susţine că eşti mai tare ca cel de lângă tine când tot grupul ştie că e invers. Nu poţi trişa, poţi doar să munceşti şi uneori să renunţi.

Aşadar aş vrea să-i văd demonstrând că sunt undeva în pragul performanţei şi că înţeleg bine ce înseamnă acest cuvânt şi ce-i mai desparte, eventual, de sensul lui. Să-i văd crezând, vorbind cu pasiune şi competenţă despre ceea ce îi preocupă. Pentru că ar trebui să poată să spună sau să scrie mai mult decât aş putea afla eu despre domeniul ăla într-o zi de internet. Şi să poată să spună de la cine au învăţat sau pe cine au ca model, fie că e bunicul, Einstein, Andrei dintr-a doişpea sau Jean-Claude Killy. Doar modelele impun respect şi e o întrebare bună dacă la 16 ani respecţi ceva.

Cred sincer că ei ar putea sta cu plăcere de vorbă cu ochelariştii ăia cu caietele de analiză matematică pline de cârlionţi misterioşi, şi chiar ar avea multe să-şi spună, dacă nişte idioţi adulţi autointitulaţi maturi nu s-ar strădui opt ani de zile să-i învrăjbească.

Şi să nu uit, asta nu e despre un fel de românii au talent, adică despre cum să alegem ceva dintr-o mulţime de oameni care zac ani de zile pe o canapea visând să ajungă vedete şi într-o zi se hotărăsc să se facă de căcat pe o scenă. Nu, e exact invers. Ca să n-avem vorbe cu cei care urmăresc finala cu sufletul la gură: vedeţi că ocazional se mai dau şi preselecţiile.

.j

Delimitare. Pentru cazul în care vreunul dintre idioţii adulţi pomeniţi mai sus citeşte chestia asta, precizez că nu este vorba nici despre introducerea datului cu rolele ca materie obligatorie în şcoli în detrimentul obiectului său favorit de studiu. Este, dacă vrea, mai curând despre a face posibilă o discuţie serioasă despre a alege fizica sau limba latină ca materie de bacalaureat. Sau despre a nu da bacalaureatul deloc.

31 mar. 2013

Talkupy UBB!

Am aflat de evenimentele de la UBB Cluj de pe Facebook. Nu le spun întîmplător evenimente, chiar aşa a fost vestea, că la Cluj se întîmplă ceva. Am ajuns pe privesc.eu unde am văzut ceva ce m-a lăsat cu gura căscată: nişte adulţi discutau civilizat şi responsabil încercînd să înţeleagă ce li se întîmplă lor, universităţii lor şi învăţămîntului superior românesc. Mi s-a părut uluitor şi reconfortant. Ce am văzut eu la început era o înregistrare din 27 martie pe care n-o mai găsesc. Ca să vă faceţi o idee includ transmisia din 28 martie:


După cîteva zeci de minute de urmărit discuţii am încercat să văd cum s-a ajuns aici. Am găsit o relatare a felului cum a început toată tărăşenia. Indiferent de posibilul parti pris, posibil pentru că e singura sursă consultată, reies clar două lucruri. Primul este că s-a încercat cenzurarea unei activităţi studenţeşti şi s-a mers pînă la a brusca persoane. Cîh. Al doilea e că a venit poliţia, care nu a fost fost chemată de studenţi şi care a intrat la liber în universitate ca în cazarmă. Aveţi imaginea: studenţii stăteau afară şi poliţaii înăuntru. Şi mai cîh.

Între timp se pare că administraţia UBB a revenit la sentimente mai bune şi a consimţit la discuţii. Păcat de ezitări, au ratat ocazia unei prime opţiuni inteligente.

Ar fi firesc ca după asta prefectul să primească un şut în cur de la ministrul de interne. Sînt optimist. Poate ar fi mai rezonabil să mă aştept să se găsească în tot guvernul un om cu respect de carte care să recunoască în public că îi e ruşine de ce s-a întîmplat. Dar poate că abea cînd pomenesc de "ruşine" şi de "respect de carte" la guvern sînt prea optimist.

Mie îmi place mult ce fac oamenii ăia acolo. Le ţin pumnii, şi sper din tot sufletul să rămînă aşa serioşi cum i-am văzut şi departe de sindicalisme ieftine. Şi poate nu insistă prea tare pe partea cu occupy, nici nu sună bine şi nici nu prea seamănă cu ce fac ei acolo.

.j

28 mar. 2013

Cînd torturile se fac colivă

Tocmai ce am citit ce zice unul, Clive Crook, pe Bloomberg:
Bailout fatigue says: “The Cypriots got themselves into this mess, and they should get themselves out. We’ll lend them a bit more, but only if we’re sure they’ll pay us back.” Cyprus didn’t get itself into this mess. It joined the euro system in 2008 with low public debt and a clean bill of health from EU governments (back then, not a word was said about shady Russians). Its banks are in trouble not because they accepted too many overseas deposits but because they bought too many Greek bonds -- an investment sanctified by international banking rules (which called such investments riskless) that was destroyed by the EU’s ham-fisted resolution of Greece’s threatened default. (Clive Crook,  Cyprus’s Plan B Is Still a Disaster, Bloomberg.com)
Ăsta parcă m-a citit pe mine. Ştiam eu că sînt deştept dar, vorba lui Mantzy, parcă nu mă aşteptam să se întîmple aşa de repde. Are dreptate Clive. Am fost mărinimoşi cu grecii, aproape că i-am scăpat pe ciprioţi. Dar am ostenit. Ne-am plictisit. Am dat un exemplu bun, ajunge. Ia să mai fie buni şi alţii. Care alţii?

Mi-a zis mie cineva din "interior": ştiţi care e diferenţa dintre un jucător mic şi unul mare? Jucătorul mic are un privilegiu: poate să se retragă oricînd din joc. Cel mare nu. Dacă se mută jucătorii mari, jocul îi urmează. Nici măcar nu au cum să se ascundă. Acolo unde sînt ei e şi jocul. Ei sînt jocul. Cînd se opresc ei, se opreşte şi jocul. Doar că jocul nu se mai poate opri, pentru că atunci lucrurile se duc, entropic, de rîpă. V-aţi prins sper, în sfîrşit, cum e cu marea finanţă şi conspiraţia. Nu e nicio conspiraţie, e o corvoadă.

Între timp KPMG declară încheiată cariera de paradis fiscal a Ciprului. Ne recomandă încotro să ne îndreptăm privirile. Printre altele, spre Malta. Alţii la fel de competenţi sugerează că Malta ar putea fi următorul Cipru. E clar, nu? De acum, dacă e să pierdem bani, nu mai trebuie să bîjbîim. Aflăm din presă, dela experţi, mergem la sigur. Ştiinţific.

Domnul Lazea de la BNR nu se lasă mai prejos şi ne explică pe îndelete ce să facem dacă avem 4,2 milioane de euro. Mi-am făcut cruce. Toată viaţa m-am străduit să fac cumva să nu strîng atîţia bani. N-a fost uşor, dar am reuşit. Am avut dreptate, am aflat că a meritat. Dacă nu erau în Cipru, acuma trebuia să-mi bat capul cum să fac să nu ratez măcar Malta.

Vă doresc o zi minunată ca o prezentatoare TV. Nu sînt ironic, pe bune: prostul moare de drum lung şi nebunul de grija altuia.

.j

ps.Aţi observat, am şi surse din interior, pe care nu le pot face publice. Sînt sobru şi misterios. Păi dacă nici asta nu te consacră, atunci ce.

26 mar. 2013

Cireşele amare de pe torturi

Gata, criza cipriotă s-a terminat. Cel puţin aşa zice aici. Respirăm uşuraţi. A fost ce-a fost, s-a făcut ce s-a făcut. Se cheamă că s-a gestionat criza. Acum putem să mergem acasă, să stăm la televizor şi să ne gîndim la mielul de Paşti. Şi mai ales să uităm. Asta cu uitatul ne iese cel mai bine.

Am uitat deja ce-a zis finanţistul ăla de la Eurogrup de s-a urcat dolarul în pom. Am uitat că plîng ciprioţii pe lîngă bancomate într-o economie din care lipsesc vreo 20% pentru următorii 5 ani. Am uitat că pînă în 2011 Cipru era o economie fanion, model de liberalism şi facilităţi financiare. Exact în vremea aia uitam că euro al nostru stătea aparent fără probleme lîngă rubla ălorlalţi. Şi mai ales uităm că mai acu încă o vreme Ciprul ar fi fost o ţară oarecare în care cîteodată, din cine ştie ce motive se trăia mai rău o vreme. Poate chiar cu 20% pentru 5 ani, doar că n-o ajuta nimeni să facă asta.

Dar uite că acum am ajutat-o şi lumea pare grozav de mulţumită. Că de fapt asta e toată deosebirea, cireaşa adăugată recent pe tort: lucrurile se petrec la fel ca înainte, doar că acum avem şi noi o contribuţie.

Şi cei mai mulţumiţi par a fi domnii cu finanţele. N-am nimic cu ei, departe de mine aiurerile alea cu finanţa modială. Nu cred că oamenii ăştia sînt mai deştepţi sau mai proşti, mai cumsecade sau mai răi, mai interesaţi sau mai dezinteresaţi decît restul. De acord, sînt mai buni bancheri decît mine. La fel cum eu sînt mai bun programator decît ei. Problema lor e una singură: aceea că pot muta de colo dincolo o sumă comparabilă cu PIB-ul Ciprului cu uşurinţa cu care rad o bere. Nici asta nu mă deranjează, slavă Domnului că nu trebuie s-o fac eu. Dar am senzaţia că li se pare că asta i-ar îndritui cumva la unele sfaturi care m-ar privi. De aici au rezultat cîteva sugestii pentru domniile lor.

Dragii mei,

1.Să nu cumva să vă îndemne Necuratul să mă trimiteţi la muncă. La muncă ştiu să mă duc şi singur. Nu mă puneţi să detaliez, că nici măcar voi n-aveţi atîţia bani de şampoane şi deodorante.

2.Să nu vă treacă prin cap să mă îndemnaţi la "mai multă informare şi mai multă responsabilitate". Nu eu am inventat tot balamucul ăsta şi mi se pare suficient că sînt obligat să-l trăiesc. Vă spun de pe acum: nici prin gînd nu-mi trece ca, în ziua în care o să mă duc la arie, la coasă sau după fîn, să-mi atîrn de gît NYSE, FTSE, DAX şi ce-o mai fi şi să mă apuc să le consult mai des decît fumez.

3.Lăsaţi clătinatul ăla competent din cap gen "Noi ştiam", "Noi am avertizat", "Noi vă ajutăm". Ştiaţi pe nevoia. Şi dacă aţi fi ştiut n-aţi fi spus-o nici amantei, că ştiutele astea costă o căruţă de bani. Serios vorbesc, lăsaţi-o aşa, mai bleagă, în păpuşoi. Nu că le-aş şti eu pe toate, ştiu doar cîteva bune şi cîteva rele. Ca fiecare despre fiecare. Şi zic că lucrurile sînt bine aşa cum sînt. Dar dacă insistaţi prea tare pe partea asta mă zgîndăriţi să mă gîndesc la etica bancară. Sau, mai rău, dacă există aşa ceva. Şi nu vreau.

Acu gata, puneţi-vă mînecuţele şi la treabă. Contez că fiecare dintre noi şi-o face bine şi cel mai bun semn e cînd nu auzim unii de alţii.

.j



23 mar. 2013

Dacă aş fi Beppe Grillo

Dacă aş fi Beppe Grillo aş negocia cu oricine cu două condiţii: alegeri pe internet şi mandat scurt, de doi, maxim trei ani. Nu cred că ar fi mare lucru să-i spui de pildă lui Bersani: "Dragă Luigi, ce-ar fi să transformăm instabilitatea asta a noastră cronică în virtute! Nu-ţi mai baţi capul cu demisii cînd alegerile sînt la îndemînă. Poporul o să aprecieze...". Sînt convins că Grillo ar găsi formula potrivită mai bine ca mine.

Victoria lui a fost un prilej pentru cîteva excelente exerciţii de jurnalism de întîmpinare printre care interviul luat de Vlad Mixich lui Fabrizio Tassinari. Judecînd după reacţiile occidentale, meritul lui Beppe Grillo pare a fi că a spulberat orice nădejde de a mai înţelege ceva din politică. În treacăt fie spus, nici pînă acum nu se înţelegea mare lucru. Încercaţi să-i ascultaţi cu rîndul pe Merkel şi pe Hollande. Dacă sînteţi ambiţioşi, adăugaţi-l şi pe Cameron.

Ulterior, într-o analiză de o rară fineţe publicată aici, Horaţiu Pepine alătură pe Grillo conservatorilor români care o urmează - chiar dacă nu în PDL adaug eu - pe Monica Macovei. După cum bine zice Pepine, nu nuanţele poziţiei politice sau stilistica activismului contează. Criteriul în această situaţie este intenţia sinceră a efortului de a readuce morala în centrul politicului.
Utopişti sau nu, sinceri sau demagogi, este cert că nu există în Europa alţi activişti care să vorbească cu mai multă pasiune despre convertirea politicii în „ceva frumos”. - spune autorul despre grillişti.
Cum să nu-ţi fie simpatici oamenii ăştia cînd şi tu crezi sincer că politica e ceva înalt şi că ţine cumva de esenţa conservatorismului ideea că nu e onoare mai mare ca aceea de a fi învestit într-un serviciu public. Nu poate fi o mai mare recunoaştere a meritului personal decît atribuirea unei responsabilităţi pe măsură, împreună cu obligaţia morală de a ţi-o asuma. Pentru un conservator morala precede şi e conţinută în decizia de a urma un destin politic.

Dar de aici încep deosebirile. Doamna Macovei şi alţii ca ea încă umblă prin ţară şi dau mîna cu primari şi poporeni în loc să stea pe facebook şi să colecţioneze likeuri. Nu prea îţi permite timpul şi, aş zice eu, nici îndemînarea să faci la fel de bine şi una şi alta. Dintr-un anumit punct de vedere sînt mai multe asemănări intre Macovei şi Merkel sau chiar Ponta şi cu leaderul SYRIZA, grecul Alexis Tsipras. Toţi cred că o carieră politică trece printr-o şcoală bună, experienţă administrativă şi activism disciplinat de organizaţie. E mai puţin important cît de serios au reuşit să facă asta fiecare în parte şi ce idei politice au urmat. Dar au făcut-o, după puteri, pentru că au crezut sincer că aşa se face. În ultimă instanţă cred că toţi aceştia, dacă ar fi să aleagă, ar prefera un rachiu cu Vasile la birtul comunal, cum spunea cineva pe net despre politicienii mai bătrîni, decît să stea să-şi verifice facebookul. Toţi cred că există un anumit fel de a face în politică. De pildă toţi cred că birocraţia nu e un rău ci un instrument necesar şi că scopul e să-l faci eficient. Scopul celor ca Grillo e să o dinamiteze, pentru că e mediatorul nelegitim între popor şi conducători, vezi înclinaţiile către democraţia directă

Proiectul politic, în viziunea primilor, are mare nevoie de respiraţia lungă a unei legislaturi de minim patru ani. Poate mai subtil, această viziune are nevoie la rîndul ei de experienţă, adică de istorie şi de cărţi. Deşi pare că vrea să impună o nouă paradigmă, cei care o împărtăşesc ştiu sigur că nu poţi încropi soluţii de azi pe mîine la probleme care apar de azi pe mîine fără să ai prudenţa să le aşezi într-un orizont mai larg de coerenţă, ca să nu periclitezi un echilibru pe care tu de fapt vrei să-l slujeşti.

Sînt detalii în care Beppe Grillo, Dan Diaconescu sau Frank Stronach nu se încurcă. Fiecare dintre ei crede că de politică te poţi ocupa aşa cum te ocupi de un eveniment artistic, de o televiziune sau de o afacere nord-americană şi că dacă faci serios una e uşor s-o faci şi pe cealaltă, în chip similar. Confirmarea au avut-o recent cu toţii: pe calea asta au obţinut voturi, în cazul lui Grillo şi al lui Diaconescu, într-o proporţie importantă. Competenţele lor manageriale şi de comunicare nu sînt de loc de neglijat într-o lume tot mai complicată în care prevalează capacitatea de reacţie rapidă.

Spre deosebire de autorul citat, eu nu cred că situaţia descrisă e doar un paradox al conservatorismului românesc ci o dificultate inevitabilă, dacă nu cumva aporie, a oricărei mişcări politice care are morala ca scop explicit, nu ca temelie implicită. Poate că asta se întrevede cel mai bine în ezitările unuia ca Frank Stronach. De aici vine, cred, schizofrenia alegerii între populism şi conservatorism. Dacă în paradigma clasică politica e arta de a construi un compromis politic fără să te compromiţi moral, grilliştii resping în principiu compromisul şi compromişii în numele unui proiect moral maximalist.

Consecinţa e că doamna Macovei face figură de răţuşca cea urîtă şi riscă să fie mîncată de ambele părţi înainte să ajungă lebădă. În timpul ăsta Beppe Grillo se pregăteşte să arunce apa din copaie, complet dezinteresat de faptul că vreun politician dinăuntru i-ar putea fi aliat. Să nu uităm, conservatorismul nu e simpatic. Grillismul este. Că de-aia zic, revenind la practica politică, că dacă aş fi în locul lui aş încerca să impun alegeri pe internet şi legislatură scurtă. Aş lua tuturor celorlaţi, vorba poetului, aerul de sub aripi. Cu puţină şansă ar putea însemna sfîrşitul politicii clasice.

Dar nu sînt Beppe Grillo şi dacă el are cumva dreptate urmările mi s-ar părea teribil de obositoare.


.j






21 mar. 2013

Dificultăţile unui top al veştilor proaste

Într-una din dimineţile trecute mă sfădeam cu un bun prieten care veste o fi mai proastă. Nu doar că ne cam înghesuiseră veştile proaste, dar erau numai una şi una.

Năstase. Adrian Năstase a ieşit din puşcărie. Să-i fie de bine, zice bunul meu prieten, şi nu pot să-l contrazic tocmai în Postul Mare. De tam-tam s-a ocupat fiul său, Andrei Năstase, care a publicat un apel pe situl televiziunii publice. Apelul citează o poezie a lui Adrian Păunescu, poezie minată de retorica aia patetică de care e plină toată opera bardului. Acolo unde l-am citit eu, apelul se întrerupea exact după versul "Şi martiri dar şi lichele". Ca să vezi, dragă Andrei, ce feste poate să-ţi joace o neatenţie! Lui Păunescu îi conveneau antitezele astea dramatice, de mare efect la publicul larg. Dar într-un caz concret ca al tău nu e înţelept să zugrăveşti lucrurile în alb şi negru, sugerînd că nu avem de ales. În alte condiţii aş fi admis că lichea e un cuvînt cam tare, inadecvat, aş fi fost înclinat să nuanţez. Dar spune şi tu, cum să mă gîndesc că un domn bogat, plinuţ şi mulţumit de sine cam cu asupra de măsură ar putea fi numit martir? Te umflă rîsul! De-aia zic, cred că tatăl tău are motive întemeiate să te îndemne la citit cărţi. Încă ceva: caută şi tu dintr-alea cu mai puţine virgule, eventual puse mai judicios.

Cipru. Cine şi cum plăteşte datoriile suverane şi alte datorii mari? Grea întrebare. Repezit cum sînt m-am gîndit că ar trebui să le plătească cine le-a făcut. Dar se pare că în ziua de azi, în care legăturile financiare nu doar că s-au înmulţit dar au devenit şi foarte subtile, chestiunea asta a devenit o problemă.

Mi-aduce aminte de firul lui Aristotel. Dacă tragi foarte tare de un fir perfect omogen, de unde ştie bietul fir unde să se rupă? - se întreba pe bună dreptate grecul nostru, anticipînd parcă problemele uniunii monetare europene. Privit foarte de deasupra firul arată aşa: omul muncii, uneori european, cîteodată german, îşi pune surplusul într-o bancă. Banca, uneori europeană, cîteodată chiar germană, face plasamente de portofoliu. Uneori cumpără direct obligaţiuni guvernamentale greceşti, alteori ajunge în Cipru prin intermediul unor fonduri de investiţii şi alteori ocoleşte prin extremul orient, prin intemediul unor instrumente financiare vehiculate de firme ca AIG. Cert este că o parte ajung mai direct sau mai pe ocolite la guvernul grec.

Imaginea are mai curînd virtuţi artistice decît financiare, dar ajută la pus întrebări. Firul ăsta pare că are un capăt mai gros şi unul mai subţire. Adică e mai plauzibil să se rupă în Cipru decît în Germania, mai curînd în Grecia decît în Franţa. Am spus pare pentru că nu e chiar aşa, pe măsură ce trece timpul ne apropiem de întrebarea ultimă, şi anume dacă euro o să se rupă în Franţa sau în Germania. Teamă mi-e că dacă ajungem acolo, firul zonei euro o să-i dea dreptate filosofului: neştiind unde să se rupă, o să se aleagă praful şi pulberea de el. Nu cred că a existat o solidaritate a zonei euro şi nici nu cred că va exista. Există doar o rigiditate birocratică şi asta face sistemul vulnerabil. Sistemele rigide crapă. Zona euro nu e solidară, ci rigidă. Şi deci va crăpa.

Foarte neplăcută e discuţia în care unii zic că doamna Merkel e fascistă iar alţii zic că restul lumii nu-s ca nemţii. Sigur că nu sînt, cine-şi făcea iluzia că sînt sau că ar putea deveni? Aşa cum doamna Merkel nu este şi nici nu va deveni Hitler sau Beppe Grillo, ci va rămîne un foarte serios şef de stat german. Aici sînt înclinat să iau lucrurile foarte personal. Nu vreau să se ajungă în situaţia în care într-o zi Christine să se uite urît la mine şi să zică: Jemanfu, putoare mică şi bramburită, uite în ce hal ai adus finanţele modiale! Aş mai putea căuta în privirea ei bruma aia de tandreţe după care tînjesc atîta? Poate că are dreptate amicul meu, vestea cea mai proastă e aia care îţi afecteză viaţa sentimentală.

Nicolăescu. Nicolăescu e ministrul sănătăţii, aş putea încheia liniştit aici. Dar Vlad Mixich are obiceiul antipatic să scrie nişte analize riguroase care nu prea mai lasă loc de întors. De pildă zilele trecute publică una în care pune nişte lucruri cap la cap şi schiţează planurile de reformă a sănătăţii după Nicolăescu şi consecinţele lor. Detaliile le puteţi citi aici, nu le mai reiau. Concluzia e că se prefigurează un sistem de stat etanş, finanţat printr-o taxă colectată de stat, în care serviciile din pachetul de bază vor fi stabilite de stat şi vor fi prestate exclusiv de spitalele de stat. Clar, nu? Control administrativ, nu prin costuri, achiziţii cum n-am mai văzut şi nici n-o să vedem, eficienţă managerială după puterile puternicilor, criterii după imaginaţia aceloraşi. Rezultatele n-o să le aflăm decît pe pielea noastră, că doar nu credeţi c-or să se încurce ăia în raportări oneste, într-o ţară în care activitatea asta era oricum în suferinţă. Sănătate să ne dea Dumnezeu! Deşi dacă sănătatea asta ar veni cu ceva ţinere de minte parcă n-ar strica. Nu-i aşa că am uitat că de la un sistem de stat am plecat şi că era o mizerie?

Marga. În fiecare noapte lui Andrei Marga i se arată un pitic. Piticul are o înfăţişare severă, de dascăl de şcoală ardeleană. Îl priveşte îndelung şi tăcut drept în ochi, după care îi spune: "Eşti mai prost ca Pleşu. Toată lumea ştie că eşti mai prost ca Pleşu.". Ar fi bine dacă ar zîmbi piticul, dacă ar sugera cumva că e pe jumătate o glumă sau o ironie. Sau măcar să se enerveze, ca să zici că vorbeşte la necaz. Dar nu, piticul e auster ca un episcop unit şi geometrizant ca un filolog latinist. După ce-i mai aruncă o privire reprobatoare piticul pleacă, pentru că mai are cîţiva de vizitat.

Antipatic, piticul, nimic de zis, dar nici n-ai ce-i face, pentru că e piticul lor. Ce se vede e că oamenii ăştia se scoală dimineaţa cu nervii la pamînt, consecinţă a unui metabolism oniric carent. Adică visează urît. Partea proastă e că domnul Andrei Marga e şef la ICR. E păcat, pentru că n-avem multe instituţii care funcţionează şi mare nevoie am avea de aşa ceva.

În atenţia primului ministru: măiastră fandare, retragerea personală de la Salonul de la Paris. Dar nu ţine, ştiţi bine că Marga e problema şi că Marga n-a crescut la ICR ca măru-n pom. Nu ţine nici că l-a pus parlamentul. Ştim bine cine l-a pus acolo şi ştim bine şi de ce.

N-am cum să fac o ierarhie. Poate că-i mai bine aşa, altfel m-aş simţi obligat să trag semnale de alarmă şi cine ştie ce-ar mai ieşi. Drept să spun mie cel mai tare îmi place faza cu piticul.

.j

ps.Am o surpriză, am pus de-un sondaj. L-aţi observat? E în colţul din dreapta sus. Precum un dictator sudamerican sau african bătrîn şi înţelept fac paşi mici înspre democratizarea blogului. Dacă apuc, într-o zi vă las să şi comentaţi!

18 mar. 2013

Elogiu lui Béluka

Am găsit pe FB textul următor. N-are importanţă cine l-a scris, trebuia să-l scrie cineva şi p-ăsta.

'Adrian Năstase a fost un tip ”periculos” permanent. Din tinerețe, a fost un elev și un student eminent. Cu prelegeri tinute în fața aulei pline de la Facultatea de Drept, chiar dacă a avut sprijin din partea elitei de atunci, inteligența sa i-a fost suport indiscutabil pentru o ascensiune socială de care a avut parte.
[...]
Acum nu pot spune decât că mă bucur că este liber și, dacă a făcut ceva sancționabil, a plătit cu onoare așa cum puțini au făcut în România, fiind cu adevărat o personalitate excepțională a României din toate punctele de vedere. '

Cînd să mă afund eu în cea mai neagră tristeţe, mi-am adus aminte de Béluka, vecinul meu din copilărie, şi m-am luminat. Să mă ierte dacă i-am greşit numele, dar mai bine nu ştiu să scriu ungureşte şi nici Google nu mi-a fost de mare ajutor.

Am fost colegi de generală şi o parte din timp şi colegi de bancă. Béluka nu era foarte dăruit la minte. Că de-aia îl punea doamna învăţătoare cu mine în bancă, să-l mai ajut. N-aveai ce să ajuţi la bietul Béluka. Pînă să facă un A îl treceau toate năduşelile. Ce să mai spun de socoteli, că acolo stătea să plîngă. Nici mie nu-mi venea să rîd, de fapt mi-era milă. Singura nădejde era să se termine cît mai repede. Nu s-a terminat repede, a ţinut opt ani.

După care, într-o dimineaţă, şi-a luat servieta aia jerpelită moştenită de la tatăl lui sau poate chiar de la bunică-su, şi-a pus în ea nişte pîine şi nişte mezel şi a plecat la fabrică. Şi a făcut asta multe dimineţi la rînd şi sper că o mai face şi în ziua de azi.

Béluka a făcut pentru el şi pentru ţara lui singurele două lucruri pe care le poate face un om  de onoare: a muncit şi n-a furat. Cinste ţie, Béluka, sînt mîndru că am fost colegi de bancă!

De găinari isteţi şi cu ştaif m-am săturat.

.j

16 mar. 2013

Critica semnalului de alarmă, cu o scrisoare către Doamna Christine Lagarde

În urma întîmplării cu domnul Goe am reflectat la mulțimea semnalelor de alarmă care se trag în ziua de azi. Semnalele de alarmă presupun urgențe iar urgențele presupun reacții rapide. Fără doar și poate un subiect important, mă și mir că nu m-am ocupat de el pînă azi. Primul pas a fost să caut pe net „semnal alarma”. Google mi-a servit 1.640.000 de rezultate în 0.20 și ceva de secunde, mulțumesc frumos.

Introducerea e făcută de un document destul de tehnic al universității din Craiova care conține o binevenită taxonomie a semnalelor de alarmare folosite în protecția civilă (nu sînt multe: alarma aeriană, alarma chimică și alarma pentru dezastre naturale), urmat de un filmuleț de pe youtube pe care nu mă pot abține să nu-l includ aici. Citiți cu atenție titlul de pe banda de sus, e absolut adorabil:


După asimilarea temeinică a acestei baze teoretice, destul de sumare de altfel, am putut să mă adîncesc în subiectul propriu-zis. Pe prima pagină de rezultate ne așteptăm, nu-i așa, să găsim temele majore, subiectele acute, chestiile care ne ard la lingurică și în temeiul cărora se trag principalele semnale de alarmă.

Ei bine primul și cel mai important semnal de alarmă sună așa: „prea multe eleve ajung însărcinate”. Pesemne că inițiatorii s-au gîndit că vreo două sau trei mai frumoase și mai proaste mai mergea, dar că ce-i mult strică. Fenomenul e pus pe seama „lipsei educatiei sexuale”, mai exact contraceptive, a elevelor. Eu m-aș gîndi în primul rînd la lipsurile masculilor care fac sex cu eleve, și nu în materie de educație sexuală, ci de educație pur și simplu. O altă întrebare pe care mi-am pus-o a fost că dacă la eleve e un excedent, cum stăm cu femeile mature? Nu cumva acolo e un deficit? Mă rog, cu sarcina propriu-zisă presupun că se descurcă. Dar pînă la sarcină, ne-am asigurat că se face destul de mult și destul de bine? Aici aș vrea niște cifre. Dacă de pildă se observă o creștere globală la toate grupele de vîrstă și atunci ne îngrijorăm degeaba cu elevele?

Următorul semnal de alarmă se trage, oarecum previzibil, pe seama situației democrației din România. Subiectul e foarte sensibil. Mie mi se pare că din punctul ăsta de vedere democrația noastră seamănă cu greva cheferistă din '33. Vasile Roaită s-a dus să tragă semnalul de alarmă, au tras și ăilalți din ce aveau și bietul Vasile a murit agățat de sirenă. Rezultatul e un vuiet asurzitor și continuu despre care fiecare crede că înseamnă altceva. Oarecum paradoxal toți sînt de acord că, în ciuda disconfortului, e bine să stăm o vreme așa, cu sirena trasă.

De aici încolo urgențele reintră, ca să zic aşa, în normal. Așa cum mă așteptam, trag semnale de alarmă în primul rînd organizțiile de profil: cele mari și binecunoscute, ca Greenpeace sau ActiveWatch. Dar și mai mici, cum ar fi Consiliul IMM, APNOR sau CSCI.

Și NASA. M-a surprins puțin să găsesc NASA printre ele. Pe vremuri NASA trăgea semnale de alarmă doar cînd se mai slăbea cîte o piuliță la cîte o rachetă și se amîna lansarea. Azi văd că și-a găsit o nișă pe partea asta cu alarmele. Probabil că e austeritatea. Cei de la Washington, alarmați de situația bugetului și sătui de rachete costisitoare de pe urma cărora s-au ales doar cu niște poze de pe lună, le-or fi zis să mai pună mîna să facă și ei ceva mai ieftin și mai util. Așa au ajuns să se uite în sus, să nu ne cadă ceva în cap. Și cînd văd ceva, pac, trag un semnal de alarmă. Și la noi sînt mulți dintr-ăștia dar lucrează independent, nu sînt așa de bine organizați.

Să zicem că ăștia au fost profesioniștii. La amatori se trag semnale de alarmă atît individual cît și în grup. Trag semnale de alarmă UE, ONU, UNICEF, CE, guvernele, ministerele, prefecturile, ONG-uri și grupuri de ONG-uri, asociațiile medicale altele decît cele de urgență, care intră la profesioniști, Curtea Constituțională, asociațiile de părinți și de crescători de ce-or crește ei acolo, muzeul județean din Tg.Jiu, experții britanici, Dan Mureșan de la CNIPMMR, Jeffrey E. Young si Janet S. Klosko, doi psihologi de renume, Wayne Rooney, Gabriel Cotabita, inspectoratele școlare, Liga Romane de Sanatate Mintala și Institul Național de Sănătate, arheologii și Sorin Cârțu, Dan Petrescu și scriitorii, Daniel Funeriu, Philippe Ewen şi Bernard Debré, doi profesori de medicină francezi, Uioreanu și deputatul liberal Calin Potor, Dragoș Grigore și Oana Cuzino, ultima de pe pagina 12, dincolo de care n-am trecut. Oana Cuzino trage un semnal de alarmă în ce privește dietele, o temă faină, păcat că n-am timp.

Pe domenii mă așteptam să se detașeze încălzirea globală. În schimb se detașează fotbalul. Trag semnale de alarmă cluburile, federația, suporterii, proprietarii de cluburi, antrenorii, jucătorii, arbitrii. La cîte semnale de alarmă se trag în fotbal ori lucrurile merg foarte rău, ori lucrurile or să meargă foarte bine dintr-o clipă într-alta.

După fotbal și încălzirea globală se remarcă sănătatea, educația și cultura. Ăstea sînt domenii care au consacrat starea de criza, din asta trăiesc ele. Nu e vorba de Nicolăescu, mă gîndesc numai la salvările care trec noaptea pe stradă și trag un semnal de alarmă chiar cînd trec pe sub geamul meu. Poate de-aia mă scol eu dimineața supărat pe ministru. Dar ăstea n-or să se termine niciodată. La fel și cultura. Criza e starea naturală a culturii. Cînd vom observa că lucrurile s-au liniștit, atunci să tragem un semnal de alarmă. Din păcate liniștea e odihnitoare și de la liniște nu se alarmează pe nimeni.

Un subiect interesant, de primă pagină de rezultate, sînt semnalele de alarmă din viața erotică. Ideea m-a lăsat visător: dacă de fapt toate cele 1640000 de semnale de alarmă sînt erotice?

M-am uitat și peste anunțurile sponsorizate. În general sînt firme care vînd sisteme de alarmare. Posibilul public e format, presupun, din oameni insensibili, fără simțul urgenței, sau din prietenii acestora, care îi văd cum stau așa singuri și nu se alarmează din nimic. Această zonă comercială are rolul ei și mi se pare pe nedrept ignorată. O sumedenie de inși ajung în mod nejustificat în partea publică de rezultate. Recomand cu căldură tuturor celor care se pregătesc fie să devină subiect de alarmă în media fie să tragă un semnal de alarmă pe acolo, să reflecteze de două ori dacă nu e mai convenabil să-și cumpere o alarmă de-asta din comerț și să și-o tragă singuri acasă.

N-am avut răbdare să trec de pagina 12. Din cauza asta mi-am făcut o socoteală și mi-am pus următoarea întrebare: dacă măcar 1% din toate semnalele de alarmă găsite de Google mă privesc? Dacă sînt 16000 de semnale de alarmă pe care eu nici măcar n-am cînd să le citesc? Dar ceea ce m-a îngrozit a fost socoteala inversă. Semeni de-ai mei trăiesc absorbind cîte 100 de semnale de alarmă zilnic. Ce-o fi în mintea lor? M-a apucat depresia. Cum ședeam eu așa deprimat și așteptam să-mi treacă, mi-a atras atenția Doamna Christine Lagarde, știți, de la FMI, care trage un semnal de alarmă la pagina 6, un altul la pagina 7 și un al al treilea la pagina 11. Și m-am hotărît să-i scriu, ceea ce am și făcut imediat.

Stimată Doamnă Christine Lagarde,

De cînd v-am văzut am remarcat că sînteți o persoană très comme il faut și mi-ați stîrnit o simpatie profundă și durabilă. Ba chiar aș îndrăzni să spun că m-am îndrăgostit puțin de Dumneavoastră. M-am bucurat sincer cînd ați ajuns Șefă la FMI. Sigur, dacă era după sufletul meu mi-ar fi plăcut mai mult să vă găsiți ceva prin Râșnov, poate chiar la fabrica de scule din localitate. La desfacere sau la contabilitate, că e în biroul alăturat. Am fi putut să ne întîlnim din cînd în cînd, să mai schimbăm o vorbă și, cine știe, cu timpul poate constatam că ne face plăcere și ieșeam undeva împreună, după orele de program.

Știu că acolo la FMI o bună parte din treaba Dumneavoastră constă în a trage semnale de alarmă. Probabil că aveți un program pe calculator pentru chestia asta, deși eu sînt de modă veche și îmi place să-mi imaginez că aveți un buton sau poate chiar un mîner.

Din peste un milion și jumătate de semnale de alarmă mi se pare normal ca o parte să vină de la FMI. Mai ales că în situația mea de îndrăgostit nu pot să nu sper în secret că poate unul este pentru mine. În fond, așa cum am arătat mai sus, foarte multe lucruri sînt asociate astăzi cu semiotica de cuplu.

Așadar sînt convins că nu e mult 5-6 semnale de alarmă și n-am nici cea mai mică îndoială asupra sobrietății Dumneavoastră în utilizarea acestora. Vedeți, noi sîntem o țară alcătuită din multe organizații - un fel de femeiuri - mici și mijlocii, fiecare cu șefii ei mici și mijlocii. Plus particularii care lucrează pe cont propriu. Toți ăștia au mari probleme în a-și găsi o ocupație. Şi atunci, pentru că a ajuns așa de la îndemînă, trag semnale de alarmă. Sună alarmele la noi în țară, stimată Doamnă, de-ți țiuie urechile. Nu știu cum pot restul să doarmă. Eu am avantajul că sînt surd de urechea dreaptă și dacă mă culc pe stînga n-aud nici artileria de pe un crucișător.

Uitați la ce m-am gîndit. Dacă ați putea Dumneavoastră, într-o zi cînd v-o veni bine, să faceți așa, o declarație de presă, ceva de genul: azi ar fi trebuit să trag un semnal de alarmă dar m-am abținut. Eu zic că ar conta enorm.

Cu stimă,
Costin Oproiu

ps.Dacă vreți puteți să-mi răspundeți pe privat, prietenii îmi spun j mic.

.j