17 dec. 2016

În care se arată legăturile dintre îndoctrinarea comunistă, Africa de Sud și Black&Decker

În facultate mi-au plăcut toți profesorii, inclusiv cei de la științe sociale. Așa cum bine știți, pe vremea aia în toate facultățile se făcea în fiecare an cîte un curs de propagandă comunistă ambalat frumos și etichetat convenabil drept științe sociale. Nimeni nu punea la suflet, era doar o ocazie să-ți strici sau să-ți îndrepți media, care medie te îndreptățea să huzurești în cercetarea din capitală sau să dormi lîngă un godin într-o fabrică de cevauri din Țăndărei. care Țăndărei, în geografia personală, părea mai departe de casă decît Oahu, Hawaii.

Primul care-mi vine în minte e un țăcănit simpatic pe nume Olimpiu Matichescu. Nu mai țin minte ce bazaconie stupidă preda, dar îl ascultam cu sufletul la gură pentru că așteptam acel moment din curs, știam că va veni acel moment din curs, în care domnul Matichescu va spune „așa cum am arătat în cartea mea...”, carte pe care chiar o scoatea din diplomatul său de pe catedră. Publica în Editura Politică și nu am habar cum își vindea cărțile. Presupun că bibliotecile achiziționau o bună parte din tiraj, nu îmi închipui că un om normal s-ar fi dus într-o librărie să dea bani din buzunar pentru producțiile domniei sale. Omul avea o incredibilă capacitate de a scrie despre orice, cred că ar fi putut argumenta pînă și faptul că bălegarul fermentează altfel sub influența ideilor tovarășului Nicolae Ceaușescu. Dar avea un aer pișicher care sugera că nu se prea ia în serios.

Domnul Marinescu, sper că-mi aduc aminte numele corect, era un tip care-și spunea poezia de la economie politică fără prea mare convingere. Ne-a apropiat faptul că era fumător și ținea cursul în rectorat, lîngă cafenea. În pauzele pe care ajunsesem să le petrecem într-o mică gașcă exclusivistă, ne vorbea despre Africa de Sud cu o admirație vecină cu evlavia. Dacă ținem cont că pe vremea aia era apartheid și că, în niciun caz AdS n-avea faimă bună în lagărul comunist, aș zice că domnul Marinescu făcea o treabă bună. Chiar nu ne zicea bancuri cu negri, ne vorbea despre succesul acelei țări, pe care îl numea „un caz tipic de supradezvoltare”.

Asistentului de la nu-mai-știu-ce-materie a fost, probabil, cel mai interesant. Era cel mai tînăr dintre cazuri, stătea în centru și am auzit la un moment dat că are pe cineva foarte sus. Fuma încontinuu și, în sala de seminar, își făcea scrumiere de hîrtie. Aveam seminarul sîmbăta la prima oră, astăzi cred că și-l punea intenționat, pentru că știa că o parte dintre noi făceau cozi la bilete de teatru și n-aveau cum ajunge, așa că ne scutea de absențe contra unei perechi de bilete la spectacolele de succes. Într-o zi i-am dus biletele acasă, am băut o cafea pe terasa apartamentului său care surplomba Calea Victoriei și mi-a arătat noul său rotopercutor Black&Decker pe care și-l luase pe pile, că nu se băgaseră decît cinci exemplare în tot Bucureștiul. Era transportat de parcă mi-o prezenta pe Angelina Jolie, noua lui amantă. Ce-i drept, era frumoasă tare, de atunci vreau și eu una. Dar cel mai interesant a fost seminarul la care am discutat domocrația populară. În prima oră a mai ținut cumva piept, dar în a doua, după ce unul dintre noi a chestionat legăturile dintre parlamentarism și Marea Adunare Națională, a pus botul în scrumieră și n-a mai zis nimic. Ne-am hăhăit, am făcut praf democrația populară, și cred că nimeni nu s-ar fi mirat dacă spărgeau mascații ușa, ne luau pe toți și ne băteau pînă ne pierdeam mai întîi buna dispoziție și mai apoi cunoștința, cum bine zice Mircea-Horia Simionescu, la vremea aia foarte popular printre noi.

.j

ps.Nu vreau să sugerez nici curaj, nici conștiință civică, cu atît mai puțin rezistență prin cultură. Era doar evazionism, cultivat din gros de toate părțile și filtrat cu talent de secu. În definitiv, e doar o mărturie subiectivă. Nu am o stimă prea mare pentru generația mea. Vorbesc, totuși, fără nicio umbră de modestie, despre o elită minoritară care astăzi populează nordul american. Mi-a plîns sufletul după fiecare dintre cei plecați, așa cum știu că unora dintre ei încă le plînge sufletul după acasă.

2 dec. 2016

Patru momente importante din istoria culinară a Brașovului așa cum am trăit-o eu

Cei care își închipuie că în comunism aveai ce mînca la cîrciumi sau că, în general, aveai ce mînca atunci cînd plecai de acasă, sînt rugați să-mi dea unfriend înainte să continue lectura.

Pe la începutul anilor '90 m-a luat un prieten și m-a dus să-mi arate un loc mișto. Era o cameră încălzită cu un godin, cu podele de lemn date cu petrosin, în care se mînca ciorbă de burtă și mici. Azi e celebră, o știe toată lumea, e Roata Norocului. Din păcate la ora asta e înclinată spre compromisuri industrial-turistice și, pentru cercul de băștinași mîncăcioși, devine tot mai puțin atractivă. Rămîne totuși nordul magnetic pentru cei care vor o ciorbă de burtă cu țuică Zetea de cea mai bună calitate.

Peste alți cîțiva ani aflu că în Bartolomeu e un chinezesc interesant. Interiorul era ciudat, un fel de cantină studențească decorată cu lampioane roșii, dar am mîncat atunci cel mai bun pui Nu-știu-cum-bao din lume. La scurt timp s-a mutat pe Lungă, mai spre centru. Era o vreme cînd mergeam acolo aproape la fel de des ca acasă. E cel mai bun chinezesc în care am mîncat vreodată, avea toate ingredientele de la ei. Cînd nu le avea, mai bine nu gătea, că se simțea. Eu nu-s așa umblat, dar dacă doctorul zice la fel, atunci pe semne că așa e. Din păcate s-a născut prea devreme și a murit de moarte bună, pentru că nu puteam să-l ținem doar noi, cei cîțiva prieteni leșinați după mîncare bună chinezească.

Apoi a fost Ischia Tour, într-un gang de pe Barițiu. M-a dus acolo o doamnă și am mîncat bruschete pe o masă acoperită cu mușama. Dacă nu știți cum e să mănînci niște bruschete formidabile și să bei vin roșu pe o masă acoperită cu mușama, într-un gang săsesc din centrul vechi, de unde se văd zidurile acoperite cu frunze de toamnă, împreună cu o doamnă mișto, aș zice că mai bine, pentru că nici n-o să mai aveți ocazia. Nu mai există așa ceva, poate doar la Ionică, dar acolo n-are decît mici și doamne moderat de mișto. Încă vreo cîțiva ani, Ischia Tour a crescut frumos și a fost reperul bucătăriei italiene din Brașov, nici astăzi nu mai face nimeni paste ca ei. Au fost cumpărați de vecini, o afacere care, ezitînd să se definească între autohton și occidental, nu-i iese bine nici autohtonul, nici occidentalul.

Acum doi ani mă sună doctorul să-mi spună că a găsit o cîrciumă adevărată cu pește. Era foarte amuzat de faptul că l-a sunat pe patron să facă o rezervare și ăsta i-a răspuns pe un ton frust că el n-are decît pește cum îl face el și să nu vină la el cu cine știe ce fițe. Se numește Taverna pescarului, abia azi am ajuns pe acolo, cu ochii sticlind a hipoglicemie. Cînd am văzut meniul, am zis că le vreau pe toate, noroc că vîrsta, prietenul și Sf.Andrei mi-au recomandat să las o parte, cea mai mare parte, pe data viitoare. Nu știu să vă spun bine unde e, de pe 13 decembrie o luați spre liceul Meșotă și mai întrebați. Parcați unde puteți, că e o casă în cartier, nu are parcare proprie.

.j

25 nov. 2016

Georges Papy sau metoda intuitivă

„Metoda intuitivă” are o istorie foarte mișto. Prin anii '60 toată lumea credea că o să ne mîntuim prin tehnologie, adică o să ne băgăm un cip în cur și o să zburăm în cosmos, unde o să fim fericiți. Aviz amatorilor progresiști, situația a mai fost și o să mai fie, urmăriți cu atenție programele noastre. Nasulia s-a produs cînd cu sputnikul sovietic (1957), care a lăsat cu gura căscată lumea occidentală dar, mai ales, i-a enervat pe americani. Rușii aveau reputația de buni matematicieni, așa că toată lumea civilizată s-a dat cu capul de pereți să inventeze o nou mod de a preda matematica, ca să facă copiii deștepți. Îmi pare rău, huburile de clustere nu se inventaseră încă. Ședeți tranchili, nimeni nu a rămas cu capul pe umeri. În lumea anglo-saxonă s-a numit New Math, în lumea francofonă s-a numit mathématiques modernes și a fost ilustrată în special de metoda Papy.

Georges Léopold Anatole Papy a fost un belgian care, în loc să se apuce, ca orice bun belgian, de goffre, bere sau ciocolată, s-a apucat de pedagogia matematicii. Eram în treapta întîi la liceul din Săcele, cînd un prieten din Brașov mi-a zis că ei fac matematică după Papy. Eram mult mai bun ca el, dar tot m-am simțit umilit, habar n-aveam cine e Papy. Într-o zi mă duc la un prieten, prof de mate, și văd în bibliotecă Matematica după Papy, două volume grosciorele, l-am luat pe primul. Cînd îl deschid, era plin cu poze. Păcat că nu era selfie pe vremea aia să-mi fi văzut mutra. Nu mai trebuia să socotim, era suficient să desenăm linii cu carioci roz și eram deja mai buni ca rușii! Matematica elementară urma să fie o chestie cu mulțimi, baze de numerație, altele decît 10, și diagrame.

New Math și mathématiques modernes au fost îngropate decent, nu foarte mult după naștere. Miștourile au fost enorme, s-au scris cărți cum ar fi „Why Johnny Can't Add: The Failure of the New Math” de Morris Kline. Care zice că „mathematics is a cumulative development and that it is practically impossible to learn the newer creations, if one does not know the older ones”. George F. Simmons a scris despre elevii care au auzit despre structuri comutative dar nu știu tabla înmuțirii.

În 1965, Richard Feynman scrie în „New Textbooks for the 'New Mathematics'”

„If we would like to, we can and do say, 'The answer is a whole number less than 9 and bigger than 6,' but we do not have to say, 'The answer is a member of the set which is the intersection of the set of those numbers which are larger than 6 and the set of numbers which are smaller than 9' ... In the 'new' mathematics, then, first there must be freedom of thought; second, we do not want to teach just words; and third, subjects should not be introduced without explaining the purpose or reason, or without giving any way in which the material could be really used to discover something interesting. I don't think it is worth while teaching such material.”

.j

20 iun. 2016

Brevetul de înotător e calea cea mai sigură spre înec

Eram destul de mic și nu mai țin minte cum am ajuns la cursul ăla de înot, țin minte doar că l-am absolvit și că m-am ales de pe urma lui cu un brevet de înotător. Nu aveam nici cea mai mică idee ce aș putea face cu el, eram doar mîndru că-l am. Poate că mă duceam să trec la Olt, arătam brevetul și Oltul, impresionat, își desfăcea apele ca Marea Roșie în fața lui Moise, dar nu știu să vă spui că n-am încercat.
Doar că, mulțumită Celui de Sus, am primit, ca și în alte dăți, cuib pe gratis, ca barză chioară ce mă aflam. Un nepot de verișoară din Mangalia era scafandru de mare adîncime, cîntăreț la trombon și luptător de greco-romane. Impresionant, trebuie să recunoașteți. Am făcut multe chestii cu Tavi, aș fi vrut să fac și mai multe. Dar, în cazul ăsta, el a fost doar veriga lipsă, că întîlnirea miraculoasă a fost într-o zi la piscina de la Alpin, loc de fițe brașovean, cu un tip care s-a recomandat prietenul lui Tavi, văru-tu, scafandru. Ce să zic, mă bucur ca de orice prilej de bere. Și continuăm noi să dăm din mîini și din picioare prin apa piscinei de la Alpin. Eu cu brevet, el fără. Doar că la un moment dat noul meu amic, scafandrul, se uită atent la mine și zice tu ai o problemă, înoți ca înecatul. N-ai învățat la școală că oamenii plutesc în mod natural? Știi că sîntem în bună parte apă și că plămînii sînt plini cu aer? Știi ce greu e să ne ducem la fund? Și îmi face vreo două demonstrații, mă pune să le reproduc, o fac cu plăcere, drept pentru care rămîn cu gura căscată. Tipul era un foarte bun pedagog, și mai și vorbea pe limba mea. Mi-a spus o chestie uimitoare: înotul nu e despre cum să scapi de înec ci despre cum să trăiești în apă. Te poți îneca doar în două feluri. Fie nu mai ai energie, și atunci ești mort și pe uscat, fie ai energie și ți-o consumi pe toată străduindu-te să te îneci. .j ps.am aplicat la copchilă, garantez că funcționează, e ca delfinul în apă, pentru detalii mă contactați pe privat. pps.nu știu de ce dar am impresia că sîntem pe opțiunea doi. ppps.educația e despre cum să trăiești în lumea de afară, nu despre cum să scapi de ea. e traducerea liberă pentru oamenii care s-au rătăcit pe gardul meu și nu pricep despre ce e vorba. în esență, e despre posibilitatea de a bea bere cu oricine.

19 iun. 2016

Anii de călătorie

„Anii de călătorie...” nu e doar titlul unui roman scris de un neamț mort, ci și o prescripție a breslelor medievale. Am aflat asta tîrziu, de la un tîmplar, tot neamț, de data asta cît se poate de viu și de simpatic, mare amator de fotbal și de bere. Dacă voiai să fii consacrat ca meșter, trebuia să-ți iei bocceluța și să ieși din sat. Să te ții, pentru o vreme, departe zeama în care ai fost crescut, să-ți iasă din cap că lumea se termină la marginea satului, să afli că se poate și altfel. Neamțul meu nu și i-a putut face, avea copil mic și regula îi interzicea să se apropie timp de doi ani la mai puțin de 50 de kilometri de casă. Ce idee splendidă, nu că? Nu erau proști, ăștia din evul mediu.

Poate că aș fi considerat-o o simplă curiozitate dacă nu l-aș fi cunoscut pe Nelu, un prieten bun din sat. Într-o zi, cum stăteam eu așa cu Nelu și beam țuică de la rudele nevesti-si din Bistrița, mă pocnește ăsta în freză cu următoarea întrebare: bă, Costine, tu ai observat că la noi în sat, cu ăștia care au lucrat la oraș, măcar în Brașov sau chiar și în Rupea, te înțelegi altfel? Uite de-aia îmi place mie de Nelu, că fără să aibă habar de breslele medievale sau de nemți celebri și morți, a reușit să mă lase cu gura căscată.

Mă uit chiar acum la o tipă micuță cu ochi oblici care tîră harnic o valiză prin Brașov. Nu pricep în ruptul capului cum într-o dimineață te scoli, înghesui cîteva lucrușoare într-o valiză și să pleci în partea cealaltă a Pămîntului. Ce căcat să faci acolo? Și uite așa am decis, cu multă vreme în urmă, că pentru un țăran e definitoriu să nu pleci de acasă decît cu treabă. Am mai decis că, prin vocație, sînt țăran.

Doar că am avut ceva noroc, vorba din bătrîni, la barza chioară îi face Dumnezeu cuib. În comunism nu aveam ce face cu banii. Eram tînăr inginer, cîștigam binișor dar, cînd venea concediul, m-apuca disperarea. Dusul la mare mi se părea o ocupație caraghioasă, cum să stai două săptămîni în căldura aia. Și într-o zi, cum rătăceam eu prin centrul Brașovului, bîntuit de spaima concediului care se apropia, dau peste agenția de turism. Habar n-aveam că ar putea exista așa ceva. Pun degetul pe Praga, se potrivea de minune cu calendarul meu de vacanță. Și uite așa am văzut Praga, Sankt Petersburg și Berlin. Am aflat că semenii mei sînt ocupați cu ceasuri, haine de blană și drujbe. Am mai aflat că semenii mei se pierd în Ermitaj și că asta nu e neapărat un defect, se poate trăi fără Matisse, dar fără drujbă e greu. După '89 am rămas același țăran norocos, am văzut Parisul, Viena, Amsterdamul sau Münchenul din obligații profesionale. Asta nu înseamnă că nu le-am bătut metodic cu pasul și că n-am încercat să înțeleg ce vedeam.

Una dintre primele măsuri ale comuniștilor a fost să interzică dreptul la libera circulație. În '90 visam la trenuri care să ducă românii afară, să vadă cum e.

.j

11 iun. 2016

Despre cum poporul român cel prost și indolent a fost cu 4 ani mai deștept și mai moral decît cea mai tare tehnologie a momentului

În 2012, o bandă de infractori a fost învinsă. Nu de oamenii cu principii solide care au votat contra, nu de intelectuali sofisticați care și-au pus zile în șir creierii pe moațe ca să argumenteze că boicotul sau refuzul unei teme de referendum e la fel de moral ca participarea la vot, ci de milioane de români pe care pur și simplu i-a durut în cur. Nu că sună bine?

În 2016, o comunitate de minți strălucite descoperă calea de la tehnologia care guvernează moneda virtuală la gestiunea automată și inteligentă a contractelor. Rezultatul se numește decentralized autonomous organization sau DAO. Aparent, gata cu birocrația. Dar, căci întotdeauna există un dar, și de obicei darul este foarte interesant, aflăm de la alte minți strălucite că nu tehnologia ne scapă problema binelui și a răului. Și mai mișto e ideea că tehnologia ar putea-o pune în evidență. Luați de ici prima obiecție împotriva primei implementări a DAO, citez:

The Affirmative Bias, and the Disincentive to Vote No

The current DAO has a strong positive bias to vote YES on proposals and to suppress NO votes as a side-effect of the way in which it restricts users’ range of options following the casting of a vote. Specifically, the current DAO restricts the ability of a token holder to split from the DAO once they have voted on a proposal until the outcome of the vote is determined. Thus, a voter who believes a proposal has negative expected value is in a quandary: they can split from The DAO immediately without taking any risk, or else they can vote NO and hope that the proposal fails to be funded. A NO vote is therefore inherently risky for an investor who perceives the proposal to be -EV, in a way that voting YES is not for a +EV voter. (*)

O demonstrație că, cel puțin uneori dacă nu cumva deseori, lupta nu este între da și nu, ci între da și indiferenți. Consecințele sînt vertiginoase, gîndiți-vă doar la probleme ca votul obligatoriu sau chestiunea spinoasă a militantismului. Am mai argumentat că ar trebui găsită o semnificație politică pentru indiferență sau refuz. Obligația de a te pronunța într-o chestiune numită abuziv publică mi se pare o intruziune inacceptabilă dacă nu criminală. Pentru că indiferența sau refuzul pot fi semnele indolenței condamnabile dar și formele libertății supreme. Adică, vedeți-vă de treabă, am chestii mai interesante de făcut. De pildă azi n-am chef să salvez balenele, am chef să mă bucur că e sîmbătă, să stau pe o terasă, să beau bere, să mă uit cum plouă peste verdeața care îneacă mizeria blocurilor comuniste din cartier și să meditez la o temă foarte plăcută: virtuțile durerii în cur și semnificațiile ei transcendentale.

.j

* - http://hackingdistributed.com/2016/05/27/dao-call-for-moratorium/

9 iun. 2016

Jemanfu despre morala alegerilor

nu ne facem lecțiile. elita educată luminată antisistem se repede la alegeri ca fata mare la măritat dar nu știe legi și organizare sau află prea tîrziu că are nevoie ele. sistemul e alcătuit din legi proaste și organizare proastă, dar asta nu înseamnă că legile sau organizarea trebuie ignorate doar așa că ai tu fițe antisistem. în definitiv te prevalezi de o experiență cu justiția, imobiliarul și d-astea, adică chestii grele.

nu-mi vine să cred că un matematician strălucit și un tip legalist nu a fost în stare să construiască un dosar solid cu date fiabile și s-a dus cu o plîngere ridicolă bazată pe o corelație neinvestigată. asta pe lîngă faptul că a pus pe jar tot febeul dar l-a durut doar ce-l privește. mai avem de lucrat la școala românească.

morala e tristă: cum mai poți să spui că poporul e dezinteresat și nu participă cînd tu nu-i oferi o minimă garanție că o să-i aperi votul? cum te uiți în ochii votantului tău cînd știi că n-ai fost în stare să ții cu dinții și cu excelul de votul lui? dar, mai ales, cum te uiți în ochii oamenilor tăi, ăia care au rămas în secții pînă la capăt, activiștii care au muncit pe ruptelea în campanie, organizațiile partener care te-au susținut, nu neapărat politic, dar te-au sprijinit logistic? cînd tu alături scapi lucrurile din mînă și oamenii pleacă la pufuleți și bere? cum te crezi mare lider nouvelle vague dacă tu faci exact ce s-a făcut 70 de ani în țara asta, adică s-a irosit efort uman? că asta e diferența, dincolo efortul e prețuit, aici a fost mereu gratis și, prin urmare, irosit grațios de niște oameni care se cred șefi.

.j

peseu. totuși, BEC o freacă nepermis și se acoperă cu justificări. e drept că legal nu-l poate obliga nimeni să renumere voturile dintr-o secție, dar nici nu cred că îl poate împiedica cineva. după părerea mea, cea mai mare ofensă publică nu e să palmezi 15 milioane de la buget, ci să furi un vot. un om care fură un vot cu intenție demonstrabilă n-ar trebui să mai vadă cerul albastru și iarba verde toată viața. furtul unui vot e calea cea mai simplă către milioanele alea. dacă aș fi șeful BEC și aș avea cea mai mică suspiciune, aș număra zi și noapte voturile din cîteva secții, din pură curiozitate personală.

încă un peseu. nu-i pot face vină doamnei Armand, a picat în afacerea asta ca musca în lapte. eu sînt de atîția amar de ani pe aici și tot mă surprind unele lucruri. ba aș zice că învață repede. domnul Nicușor Dan ar trebui să-și cumpere un caiet studențesc și un pix, să se așeze în băncuță, să ia notițe și să nu se mai creadă salvatorul cuiva că deocamdată n-a reușit decît să bage în căcat niște candidaturi promițătoare prin lipsă de rigoare, habarnamism politic și managerial și egoism feroce.

30 mai 2016

De ce cred că POL - Tîrgu Mureș

Argumentația e cam cu furca, dar nu am timp să o (a-)sortez.

Au o experiență considerabilă în a monitoriza problemele comunității.

Cînd vorbesc despre soluții, se uită în vest, de unde avem doar de învățat.

Au o propunere generoasă și liberală, în care ești în primul rînd cetățean al urbei și abea după aia ești arondat unui grup etnic sau ideologic.

Au instinct politic, păstrează un contact bun cu tot ce ar putea aduce valoare în comunitate, indiferent de afilierea politică.

Știu ce e aia management, majoritatea proiectelor lor sînt punctuale și gîndite în termeni de fezabilitate și resurse.

Sînt pragmatici, în virtutea cîtorva puncte de mai sus. Da, au un adversar, dar nu tranșează etic problema. Lucrurile se rezumă la numere.

Au o filozofie de învingători. Să le ție Dumnezeu năravul.

Comparativ, ceea ce văd la București e un grup de oameni pe care îi stimez dar care se irosesc într-un efort fără orizont și fără speranță. Recunosc, capitala e altceva, dar e doar de învățat de la POL, dacă vrem.

ps. pentru conformitate:
http://oameniliberi.com/

.j

22 mai 2016

Cumințenia politicii...

...se numește subsidiaritate.

Tot citesc diverse justificări pentru sau contra participării la subscripția publică pentru Cumințenia pămîntului. Toate mi-au plăcut și din toate am aflat cîte ceva. Mai puțin cele cîteva care percepeau problema în termeni principiali. Sînt o sumedenie de detalii insuficient lămurite de inițiativa domnului Vlad Alexandrescu, dar o bună parte țin de un context legislativ și administrativ care nu poate fi abordat pieptiș. Nu-mi plac consecințele clasificării patrimoniale, cred că mai curînd mobilitatea e o valoare a culturii. Mi-ar fi plăcut mai tare ca inițiativa să vină de la public iar prețul să fie mai ca la piață. Nu mi-a fost foarte drag avansul achitat din fonduri publice. Aș fi preferat să fie stipulat clar că dacă nu adună suma, tranzacția cade și banii sînt returnați. Rămîne în sarcina celor care se împiedică de astfel de obiecții să explice cum ar fi făcut ei mai bine, într-un guvern fără susținere parlamentară și care la toamnă pleacă acasă.
Încerc să iau partea plină a paharului. Nu știu alt proiect public postdecembrist la care să fi fost invitați să participăm direct și să votăm cu banul. Oferta domnului Alexandrescu mi se pare de nerefuzat. Îmi place inclusiv că e în zona culturii, adică departe de urgența zilnică, dominată de emotivitate. E foarte bine că votăm cu bani, indiferent de resorturile interioare. E foarte bine că putem să nu votăm cu bani și să spunem de ce. E minunat că putem fi indiferenți și că n-avem nimic de spus. În formularea subscripției publice, proiectul nu e naționalist pentru că spune că dacă vă iubiți patria, așa cum declarați, ar fi cazul să puneți nește bani aici. Proiectul nu e nici etatist, pentru că spune să nu așteptăm să finanțeze statul tot.
Spre deosebire de alții, eu cred că e foarte bine că există indiferenți, nu înțeleg de ce ne-ar interesa pe toți un bărbos gay exilat la Paris care a dat peste cap sculptura. Chestie de subsidiaritate. Subsidiaritatea e atunci cînd inițiativa, decizia și finanțarea se opresc și se gestionează la nivelul comunității interesate și afectate direct de fenomen. Nu există cultură de stat. Un bun ministru al culturii nu poate face mare lucru pentru cultură. În schimb, un ministru rău o poate exila sau o poate ucide.
Contribuabilul de mine mi se pare cîștigat în orice situație. Dacă proiectul iese, a ieșit pentru că a fost susținut mai curînd de public și mai puțin de jumătate guvern. Dacă proiectul nu iese, nu iese pentru că publicul nu are chef de toate fanteziile guvernului, care guvern ar trebui să fie mai precaut. A, de ce nu a scăzut domnul Alexandrescu taxele? Păi, d-aia, că a fost un amărît de ministru la Cultură, nu Dan căpitan de plai. Dovadă că a fost obligat să plece după cîteva luni. După ce dai bani sau nu dai sau ești indiferent la cîteva proiecte de-astea, ai toate motivele să pui în chestiune sistemul de taxe.
Cred că e o bună pentru că e o idee subversivă. Votați pentru, votați contra, fiți indiferenți. Dar susțineți ideea subsidiarității, care vă permite să votați pentru sau contra sau să vă abțineți cu consecințe predictibile la buzunar. O guvernare bună înseamnă taxe minime plus proiecte publice finanțate prin subscripție publică.

.j

13 mai 2016

poveste de alegeri

motto: „circumscripția mea electorală / e la țară”

îmi plac foarte mult alegerile la sat, cred că mă duc să votez și anul ăsta. se dau mici și bere și, fiind bun prieten cu gratargiul, mănînc pe săturate. ba chiar pot mănînca de la toate taberele, lucru absolut interzis localnicilor. pentru ei loialitatea e absolută, toți sînt arondați unui centru de putere de care sînt dependenți economic și nu au voie să calce strîmb.

de fapt îmi plac alegerile pentru că, în perioada electorală, oamenii devin foarte pasionați, cel puțin în satul meu. e chiar mai mișto decît pe facebook. în toate casele se discută politică. taberele se privesc cu suspiciune, la ultimele alegeri s-au organizat patrule pe străzi :) ăsta e un motiv serios să cred că, cel puțin acolo, alegerile sînt corecte. dacă ai fi bănuit că ai umblat la voturi cred că ți-ar da foc.

satul e vizitat de puternicii de la județ, care-și susțin candidații. doar că oamenii știu că e de ocazie, știu foarte bine că sînt ignorați 4 ani de zile. neimportant, de fapt nu așteaptă mare lucru de la ei. doar constată și judecă.

la alegerile trecute m-a chemat un prieten să-i ajut să-l schimbe pe primarul pedelist. nu puteam să-l refuz. pedelistul era un tip destul de ok, doar că vîslise din greu la fonduri europene printr-o asociație controlată de oameni din primărie care încasa subvenția pe terenul comunal. dar nu ăsta a fost principalul reproș, că omul trăise bine mersi două mandate. din cîte am înțeles, era divorțat și pripășise o domnișoară cam prea tînără la o cabană de vînătoare pentru elita de partid și de stat. ei bine, se pare că gestul a fost considerat inacceptabil. să nu-mi ziceți că nu vă place :)

dar clou-ul a fost decizia asupra noului ales. candidatul pesedeului era un fiu al satului, comersant înstărit și ins cu care mă puteam înțelege. candidatul penele era un tip dintr-un oraș apropiat despre care nu se știa mare lucru. pesedeul are prin partea locului o susținere masivă. doar că, dincolo de înțelegerile useliste de la centru, au contat rivalitățile de clan. din cauza neînțelegerilor a fost cît p-aci ca vechiul primar să mai cîștige un mandat. am aflat ulterior că cea mai tare familie din sat, tradițional pesedistă, votase cu peneleul. nu mi-a venit să cred, pierdusem alegerile :)

mi-e tare drag de prietenii mei din sat și de toți oamenii ăia care nu merită să fie tratați așa cum sînt tratați. de descurcat, se descurcă singuri. poate ar trebui doar să-i ajutăm să-și educe copiii mai bine. nu știu cum, la asta mă gîndesc de 20 de ani și nu știu cum.

.j

20 mar. 2016

Despre trumpizarea agendei publice

Admirația mea statornică pentru America (a se citi US) se datorează în bună măsură mecanicii prin care americanii își tematizează dezbaterea în campaniile electorale. Teme clasice precum deficit bugetar, apărare și securitate sau politică externă se amestecă surprinzător și natural cu teme mai mult sau mai puțin de ocazie cum sînt controlul deținerii și comercializării de armament sau dezbateri pro-choice - pro-life. Sînt mai puțin importante părerile mele despre teme, că nu-s ale mele. Dar faptul că americanul fără angajamente ideologice putea să-și răspundă la 10 întrebări, să urmărească dezbaterile din campanie și să afle cu cine votează mi se părea minunat. Încerc să nu idealizez, luați-o cu puțină sare, e doar un rezumat.

În mintea mea, răul făcut de un Donald Trump nu constă în pozițiile lui exotice față de diverse chestiuni, ci mai degrabă în non-pozițiile lui, au scris alții mai deștepți ca mine despre asta. Moderatul american nu mai poate decît să contemple cum această jucărie mișto care e dezbaterea publică americană se destramă. La sfîrșit va alege să voteze sau nu, iar dacă va vota, va vota persoana cea mai plauzibilă. Recursul la persoană e un joc de noroc periculos, care poate ruina instituția și, în ultimă instanță, națiunea. Nici în UK lucrurile nu stau promițător pentru că vanitățile unui ins, după părerea mea mediocru, tind să transforme o discuție serioasă despre viitorul UE, că despre asta e brexitul, nu despre viitorul UK, într-o fantezie la care nici măcar cel mai ambițios membru SNP n-ar fi visat.

Poate că e un model foarte aproximativ, dar concluziile ar putea fi interesante pentru oile noastre și candidatura lor la primăria capitalei. Dacă politica altfel a lui Dan e foarte altfel decît politica altfel a lui Ciucu, n-am făcut nimic. Trăim într-un oraș care arată cum vrea Ciucu sau Dan, care ar putea diferi de orașul lui Oprescu și nu e clar de ce în bine. În lipsa unei agende publice, instituția primăriei e dizolvată și devine un centru de putere personală. N-am făcut nimic. Politica altfel ar trebui precedată de o dezbatere altfel.

Nu vom trăi nici în visele lui Ciucu, nici în cele ale lui Dan. Vom trăi într-un oraș în care primăria va rezolva cîteva probleme. Problemele astea nu sînt nici ale lui Ciucu, nici ale lui Dan, nici ale lui Orban, nici ale doamnei Firea, cu atît mai puțin ale mele. Cel mai valoros dintre ei e cel care va accepta ideea că agenda publică nu-i aparține, că de-aia se numește agendă publică. Dacă la Cheia IR va obține măcar un acord comun asupra unei agende publice, dacă Ciucu și Dan vor accepta să discute despre aceleași probleme, ar fi un mare pas înainte.

Personal, nu-mi doresc coerențe camuflate abil sub denumirea de viziuni integrate, îmi doresc doar coerență. Nu perspective pe termen lung, că știu că transportul e apanajul termenului lung. Rezultatele se văd doar la sfîrșit și depind de abilitatea managerială. Vreau doar asumarea onestă a termenului lung dintr-o perspectivă managerială responsabilă.

.j

16 mar. 2016

Ce-o fi aia public?

Motto: „Publicul este norodul, nu tagma jefuitorilor.” - folclor ingineresc

Cînd minți luminate jubilează la victoria anti-fumantului asupra națiunii, nu mă uimește atît bucuria de a trăi într-o lume mai sănătoasă și mai curată, care e legitimă pînă la un punct, cît refuzul de a accepta că pe lumea asta totul costă. Domnul Patapievici a scris o carte grosciorică, încercînd să răspundă la întrebarea „Ce se pierde atunci când ceva se câştigă?”, carte pe care mama mare, fără să aibă ocazia s-o citească, a rezumat-o cam așa: și cu varza unsă, și cu sufletu-n rai, și cu slănina-n pod, nu se poate.

Nu e vorba despre micul meu disconfort, nici de cel al cîrciumarilor, care se vor descurca cumva. Nu e vorba de o simplă neatenție. E vorba despre refuzul tenace de a accepta că există o pierdere și că, de data asta, pierderea e importantă. Refuzul de a discuta faptul că libertatea și proprietatea sînt alterate iremediabil. Refuzul de a recunoaște că ceva important se pierde. Credința că se poate cîștiga ceva cu costuri zero. Aderența necondiționată la progresism ca ideologie al cărei răspuns la întrebarea de mai sus e „nimic, lumea e pur și simplu mai bună”.

Lăsînd la o parte considerațiile despre proprietate, mi se pare că spațiul public nu e doar expropriat micii comunități și abandonat în întregime statului, dar și că e într-o continuă expansiune. În consecință, deși e proclamat spațiu al diversității, pare mai curînd sortit uniformității. Și atunci mă întreb în ce măsură fac eu parte din public? Sînt eu public pentru toate miile de cîrciumi din țară? Cu siguranță pentru cele vegane nu. E nevoie de o dezbatere națională despre ce trebuie să ofere o cîrciumă? Nu. Sau, într-un alt registru, e copilul meu public pentru oricare dintre școlile din țară? Și pentru cele cu uniformă și pentru cele fără? Că abea atunci avem nevoie de o dezbatere națională despre uniforme și de o soluție unică care eliberează publicul de opțiuni și-l obligă să se simtă bine. Sînt trei lucruri rele aici: comunitatea e privată de dreptul de a decide, eu sînt privat de un criteriu de a alege școala, iar spațiul dezbaterii naționale devine un balamuc în pragul războiului civil. Ceea ce observ este că în numele diversității, care nu înțeleg în ruptul capului ce înseamnă, e instaurată lipsa de criterii care mă privează de libertatea mea ca public. Publicul e dizolvat într-o mulțime confuză, care pare că se simte bine, că altceva nu văd ce îl constituie ca public, din care oricine face parte oricine numai eu nu.

În inginerie e o vorbă. Dacă faci un lucru să-l folosească și idioții, atunci numai idioții îl vor folosi. Cam asta e și cu progresismul. O lume în care sînt fericiți și progresiștii e o lume în care doar progresiștii sînt fericiți. Doar că ei nu vor fi fericiți pînă cînd libertatea și proprietatea nu vor fi desființate ca criterii fundamentale de conviețuire socială. Și, eventual, vor fi înlocuite cu acreala progresistă sistematizată. Sper să n-apuc.

.j

13 mar. 2016

Înapoi la problemă

Mă uit la toată dezbaterea asta despre educație. Se publică mult. Se scrie mai bine sau mai rău, mai cu miez sau mai fără, mai la obiect sau mai pe de lături. Se arată cu degetul sau se propun soluții miraculoase. Nu prea se discută tematizat, deși ar fi cazul. De obicei ne istovim învîrtindu-ne în jurul cozii memorării mecanice și a spiritului critic, care mie mi se pare non-tema absolută. Sînt chestiuni administrative, simple și importante, pe care le trecem cu vederea. Guvernul a făcut un pas bun înainte, către o finanțare care să urmeze cu adevărat elevul. O lege care desființează inspectoratele zace undeva între cameră și senat.

Nu vreau să fac judecăți antipatice, încerc să iau piața de opinii așa cum e, că alta mai bună nu știu să scot peste noapte. Încerc să le fac tuturor credit de bune intenții. Da, și domnului Vlaston, cînd crede că informatica e soluția, și mie, cînd cred că ideea asta e profund nocivă. N-o să ajungem să stăm vreodată la masă și să încercăm să vedem cum stau lucrurile de fapt, deși mi-aș dori. Mai fac și eu haz de necaz, ca să nu-mi pierd buna dispoziție și să nu devin un bătrînel acru.

Problema e că undeva, acolo sus, diverse comisii fac programe din cuțite și pahară. Nu e nimic rău în asta, de-aia au fost puse acolo, să facă programe. Dar mă uit că programele astea se cam bat cap în cap cînd vine vorba să propună un profil al absolventului de primară, al absolventului de gimnaziu și al celui de liceu. Aceste profiluri sînt definite prin ceea ce ar trebui să știe copiii la vîrstele respective. Comisia domnului Vlaston umple programa cu informatică și expediază cultura la opționale. Comisia lui Vasile întemeiază programa pe științele omului, care ar consta din educație sexuală, prim ajutor, educație cetățenească. Spre norocul vostru, comisia lui Oproiu bea bere la Ionică și n-are niciun chef de reformat programe, că ați vedea voi.

În situația asta, am cîteva mari întrebări. Dacă elevii la diverse vîrste au profiluri atît de diferite, dacă soluțiile sînt atît de diferite, nu cumva comisiile rezolvă probleme diferite? N-ar trebui să rezolve aceeași problemă? Sînt informatica și primul ajutor soluții pentru analfabetismul funcțional sau pentru decalajul dintre urban și rural?

Și m-aș mai întreba cum te simți tu, membru de comisie, cînd stai în birou, te citești pe contributors, constați mulțumit cîtă dreptate ai și decizi din pix ce o să învețe 200.000 de copiii pe an fără să-ți prea pese cum s-ar face asta? Mie mi se sparie gîndul.

.j

12 mar. 2016

Nu am glumit cînd am spus despre copiii noștri că sînt niște săraci promițători

Unui foarte bun prieten i-a plăcut tare expresia mea, săraci promițători, folosită aici. Sincer, și mie. Dacă nu mă încuraja, poate nu aș fi fost atent. Dar a fost, și, prin urmare, îi sînt dator cu niște detalii. Așa ne naștem, în curul gol, incapabili să ne plătim mîncarea și pempărșii. E o cale lungă și anevoioasă pînă să dobîndim toate libertățile, printre care și cea economică. Nu sufăr de economism, Doamne feri, mi se pare că sînt suficienți domni al căror unic neuron e prăbușit sub povara lui Ayn Rand, meditînd la o sărbătoare ca ultimă expresie a unei oportunități de afacere horticolă. Nu am nimic de adăugat aici.

Sîntem moșiți în diversele faze ale vieții de oamenii din jurul nostru. În mare măsură de părinți, mai apoi de educatori și de prieteni și, în ultimă instanță, de toți cei pe care-i întîlnim. Sau pe care îi citim, dacă am apucat la acest privilegiu. Dacă nu v-ați luat cu programarea și ați fost atenți la lecția de română, probabil ați observat că se vorbește frecvent despre a investi personal în dragoste sau în prietenie, dar niciodată nu se pomenește despre a subvenționa așa ceva.

Pînă la urmă, economic vorbind, sîntem o povară. Toți vor să scape de grija noastră. În primul rînd părinții, pentru că știu că mor și nu ne pot da de mîncare la nesfîrșit. Vor să ne vadă pe picioarele noastre. La fel și prietenii și toți ceilalți semeni. Pe englezește se zice peer și era de dedicat unei relații aristocratice, privilegiate. Despre asta e vorba, o relație privilegiată cu semenii care participă la un fenomen unic numit umanitate. A-ți cîștiga pîinea singur e o formă de consacrare. Ai demonstrat că ai plecat singur în junglă și te-ai întors cu lupul mort. Paradoxală, aș zice, singurătatea care te integrează, dar se pare că asta e societatea.

E un motiv pentru care sînt un fervent susținător al învățămîntului public și al unui nucleu de programă obligatoriu. Nu e în chestiune statul sau forma de proprietate. Nu cred că public înseamnă să excluzi inițiativa privată, așa cum nu cred că proprietatea exclude inițiativa publică. Doar că sîntem cu toții datori cu o integrare socială în care merită să investim. Și, cel puțin, pînă la 16 ani, nu avem cum să aflăm în ce investim, așa că e bine să investim în toți. Finanțarea trebuie său rmeze elevul, fie numele ei voucher. Deși mi se pare oribilă perspectiva libertariană care astăzi arată cu degetul învățămîmtul public născut în epoca indusstrială. Mie mi se pare un demers legitim și privat, un acord comunitar superb asupra faptului că babilonia, în sens biblic, trebuie să înceteze și că merită să poți sta de vorbă cu patronul sau cu angajatul tău.

.j

Sărăcia e despre libertatea economică, nu despre lupta de clasă și dreptul de a avea televizor.

Motto: „Banii pot fi redistribuiți, pentru că sînt ai statului. Dar libertatea nu, pentru că e a individului” - citat din mine însumi

Mi se pare firesc ca stînga să fie preocupată de sărăcie și, prin urmare, să fie într-o perpetuă căutare a unei definiții a sărăciei. Nu că le-aș datora ceva, dar în lipsa unei ipoteze proprii asupra fenomenului, discuția ar deveni imposibilă, oricît de binevoitoare ar fi părțile. Ca cetățean cu apetit politic, mi-o datorez mie, pentru motivul simplu că s-ar putea să fi existat, să existe sau să se nască o stîngă plauzibilă, cu care să se poată sta la masă.

Axioma fundamentală e că o afacere se termină atunci cînd se termină banii. Dacă ai destui bani, poți fabrica într-o veselie brînză sau avioane cu motor, pe care le depozitezi în fundul curții. Dar dacă banii se termină, și de obicei se termină, reluarea ciclului de producție trebuie finanțată cumva. Și aici intervine una dintre cele mai mișto idei pe care le-a avut omenirea vreodată: să mai vinzi din avioanele din fundul curții. Cînd s-au prins de chestia asta, oamenii au inventat imediat capitalismul, și asta s-a întîmplat mult mai devreme decît ne închipuim îndeobște, marcați de manualele comuniste.

În mare, o afacere trece prin două puncte importante. Primul e să facă bani lichizi, cash sau peșin. Dacă din vînzarea brînzei la oraș nu-ți ajunge nici pentru drumul dus-întors, nu faci bani. Dacă, după achitarea cheltuielilor obligatorii de călătorie, aduci acasă o sută, se cheamă că faci bani. E posibil ca acasă să te aștepte Vasile, care îți amintește că peste două săptămîni trebuie să îi dai o datorie. Poate poți negocia cu el sau poate nu, dar, pe termen scurt, decizia despre cum să cheltui suta îți aparține. Poți să achiți datorii sau să-ți cumperi mașina-de-făcut-brînză-mai-repede-și-mai-bine. Sau pur și simplu poți s-o bei. Ăsta e primul grad de libertate și, sub el, nu e decît sărăcie lucie, sau zero grade de libertate.

Al doilea moment e cînd reușești să plătești tot. E un moment fast, dincolo de care urmează profitul. Ești tanda pe manda sau la break even point. Sub el e în continuare sărăcia, de data asta sărăcia simplă. Dincolo de el e bunăstarea, sau al doilea grad de libertate.

E bine să se observe că bani sînt destui pe lumea asta și, în chip ciudat, cei care îi dețin nici nu dorm cu ei sub pernă, nici nu-i dau altor bogați. Ci caută săraci promițători în care să investească. Săracii promițători contemporani poartă diverse nume, cum ar fi învățămînt public sau stat-up-uri.

Lipsa de libertate economică e la fel de naturală ca lipsa de libertate lingvistică la un analfabet funcțional. Poate că banii pot fi redistribuiți, dar libertatea nu. Libertatea, în diversele ei grade, aparține individului care a luptat pentru ea și și-a cîștigat-o. Sub nicio formă libertatea nu trebuie cedată statului spre administrare, așa cum se întîmplă cînd investiția e înlocuită abil cu subvenția și salariu minim. A încerca să redistribui libertatea sub formă de subvenție e o tentativă josnică de a expropria un drept fundamental. Libertatea e o minune complicată, iar statul trebuie să se ocupe doar de lucruri simple.

.j

ps.Nu sînt economist, sînt doar un inginer atent la mediul de afaceri care-l înconjoară și în care trăiește, așa că vă zic ce știu eu. Aștept cu interes puncte de vedere de la cei cu lecturi și, mai ales, experiențe suplimentare.

10 mar. 2016

Dialog socratic între un adept al Adevăratului Spirit Critic, pedagogul Neagoe și elevul său, Teodosie

(public, lume bună și elită, poporeni, feisbuchiști, d-ăștia)

- Dragul meu, ai auzit tu de memorarea mecanică? Dar de spirit critic? Știi diferența dintre ele?
- Nț.
- Foarte bine. A ști că nu știi e cel mai bun început pe calea regală a cunoașterii. De obicei e și un bun sfîrșit, dar asta e lecția pentru avansați, și o s-o abordăm după ce pici bacul.
- ... (Teodosie e cu ochii în lacrimi, aflînd că nu e totul pierdut pentru el)
- Îți place ora de geografie?
- Nu!
- De ce?
- Că vaca de geogra mi-a dat 4 că n-am știut care e capitala Nilului. Sau ce suprafață are Polul Nord? Ceva, gen.
- Iată o biată victimă a terorii memoratului mecanic! - zice Neagoe către public.
(publicul aplaudă, Teodosie abea își trage mucii, dar prinde ideea din zbor)
- Dacă n-am memorat mecanic, înseamnă că am spirit critic?
- Exact!

Publicul e în extaz, Teodosie își șterge mucii, convoacă o conferință de presă și anunță că s-a decis să publice pe contributors, alături de domnul Vlaston, și să se lanseze în politică, probabil candidînd la primăria capitalei. Neagoe se adresează publicului, lumii, pe toate canalele mediatice:
- Vedeți ce simplu e? Asta înseamnă adevărata educație, totul e să găsești persoana potrivită care să-ți explice cum se face, în spiritul spiritului critic.

.j

27 feb. 2016

Lupta de clasă ca eșec major al educației comuniste. Și post

Sînt multe motive pentru care educația comunistă era proastă. Mai exact, toate. După părerea mea, cei care susțin că merită să ne uităm după niște detalii, falsifică temelia epistemei care zice că oricîte exemple pozitive ai da, nu validezi ipoteza. S-a supraviețuit individual învățămîntului așa cum s-a supraviețuit individual închisorii. Dar asta nu validează educația comunistă ca sistem așa cum nu validează nici sistemul penitenciar ca formă de organizare socială.
Eșecul major al învățămîntului comunist constă în faptul că și-a ratat însuși scopul. Scopul explicit a fost să restituie prestigiul muncii, chipurile alienat prin exploatarea capitalistă a omului de către om, prin intermediul unui model de succes al omului muncii înlesnit și fericit. Din păcate a rezultat nu doar un proletariat pauper, ci și deloc fericit, pentru că după exterminarea bogaților, lupta de clasă devenise fără obiect și proletarul nu mai avea de ales decît să se urască pe sine. Sau pe vecin, în funcție de disponibilități. Nu era mare lucru, mai ales după ce terminai o școală profesională în care bucuria muncii era cultivată atent cu tuns obligatoriu, palme după ceafă și șuturi în cur. Diferența esențială nu a fost că proletarul era mai sărac, ci că era mai resentimentar.
Desigur, nevoia internă de cadre și nevoia externă de prestigiu internațional a condus la un învățămînt mediu și superior menit să fabrice elite. Ca membru al elitei nemuncitoare nu aveai decît două opțiuni. Să te lași exilat într-un turn de fildeș în care să-ți consumi inutilitatea sub formă de evazionism ca să nu te detești ca proletarii, sau să te lași cumpărat ca să-i fraierești și să-i poți detesta în voie. Aici lucrurile sînt și mai dramatice pentru că nu există în toată istoria comunistă un sigur exemplu de intelectual autentic cu carieră politică de succes în sistem. Ideea dispariției diferenței dintre munca fizică și cea intelectuală, deși părea atractivă, s-a dovedit un fals. Și uite așa entuziasmul muncii a produs doar ipocriți care de fapt fugeau de muncă pentru că o detestau sincer.
După revoluțiune nu s-a schimbat nimic pentru că nu aveam cum. Oarecum surprinzător, stînga modernă reciclează harnic cuvîntul clasă sub pretextul sărăciei, dar nu e deloc surprinzător că, în lipsa claselor, iese o varză. Într-adevăr surprinzător e că o parte din dreapta modernă ia cam același lucru, îl ambalează în staniolul pieței muncii și al noilor tehnologii și îl vinde sub forma obligației de a învăța programare de mici. Dar ambele poziții susțin, mai mult sau mai puțin explicit, ideea că munca, dintr-o nevoie economică personală sau de inserție socială, ambele naturale, a devenit mai întîi un drept și mai apoi o obligație de a lupta împotriva pieții, sub supravegherea atentă a statului. De fapt ambele luptă energic împotriva pieței. Din prima perspectivă lupți împotriva pieții sustrăgîndu-te sub forma salariului minim și a indemnizației de șomaj, cealaltă îți omoară dreptul la alegere și la vocație lipsindu-te de instrumentele cu care să le construiești și băgîndu-ți în cap programare de mic.
Ambele cultivă aceeași formă post-modernă de proletariat resentimentar, lipsit de substanță umană, de cultură, de etică și de opțiuni. Munca este obligația de a avea dreptul de a nu alege.
.j

23 feb. 2016

Critica programării pure sau despre proletcultismul electronic

Motto: „Să facem dintr-o nație de analfabeți o nație de programatori!” - din folclorul proletcultismului electronic 

O problemă tulburătoare bîntuie mințile luminate ale națiunii: ce-i spunem angajatorului? Dar nu vă pierdeți firea, mințile astea luminate au găsit și răspunsul: C++. Faptul că bietul om ar avea nevoie de o educatoare și că ar putea fi interesat dacă îți place să citești povești devine cu totul secundar. Îi spui că ai învățat programare orientată pe obiect încă din grădiniță și i-ai luat maul.

Chestiunea învățămîntului vocațional e una foarte serioasă și merită toată atenția. Ați observat ce frumos e cuvîntul ăsta, vocație? E despre o căutare de ani de zile, în care dai peste tot felul de lucruri interesante, fiecare cu povestea lui, dar într-o zi hotărăști că o să te ocupi serios doar de unul. Dacă ești prost sau ai făcut o școală proastă, o să le numești pe toate celelalte nefolositoare. Pentru că, spre deosebire de mințile luminate pomenite mai sus, eu cred că există o școală proastă și una bună. O școală proastă e aia care te scutește de tevatură, numește căutarea pierdere de timp, clasifică lucrurile în folositoare și nefolositoare și are grijă să-ți bage chestiile astea în cap de mic.

O școală bună îți spune că, chiar dacă n-o să te faci niciodată biolog, merită să afli că frunzulița aia are un nume poetic pentru că naturalistul care a descoperit-o era îndrăgostit. Că, după ce afli asta, privești lumea altfel. Că, chiar dacă n-o să te faci scriitor, merită să afli că există oameni care scriu povești frumoase, că e mare lucru să poți să spui bine o poveste și că nu e deloc ușor. Că aventura asta a căutării te constituie, că asta este povestea ta, pe care trebuie să o poți spune la 16 ani, cînd trebuie să decizi încotro. S-o spui fetelor, prietenilor sau unui angajator serios. Da, în trei limbi moderne și una clasică.

Ce-i drept, se pomenește pe acolo și de limbi străine. Aparent ar fi folositoare ca să cumperi pîine și să vorbești excel cînd ești trimis în delegație în străinătate. Cultura și istoria oamenilor care o vorbesc e la opționale. Nu, limbile astea și istoria și poveștile lor te ajută să-ți spui povestea bine. Să-l convingi pe cel din fața ta că are de-a face cu un ins cu substanță și contur, cu discurs bun. Că ești capabil să-ți pui întrebări și să rezolvi probleme, un om cu care ar bea și o bere. Și atunci să vezi cum o să-ți cumpere ăsta laptop și o să te lase în pace cîteva săptămîni, că știe că o să dovedești excelul. 

Dintr-o nație de analfabeți care învață C++ iese doar o nație de programatori analfabeți.

.j

ps.O bună parte dintre mințile luminate, care practică barbaria asta de proletcultism electronic, îi învață pe copii că limbajele de programare ne ajută să comunicăm cu calculatorul. Cu calculatorul poți comunica și cu o șurubelniță, deși e mai comod cu mausul. Limbajele de programare sînt ca să comunice programatorii între ei. Dar asta se învață la istorie și la d-astea opționale.