28 apr. 2013

Sărbători cu bine şi cu folos

Regretul este atitudinea pe care o au oamenii atunci când se întâmplă ceva ce nu şi-ar fi dorit să se întâmple sau atunci când nu se întâmplă ceva ce şi-ar fi dorit să se întâmple sau pur şi simplu ceva se întâmplă altfel decât şi-ar fi dorit. Nu-mi place cuvântul, nu din cauza unor idiosincrazii personale ci din cauza unui exces de echivoc, pe care poate îl voi lămuri la un moment dat. Regretul presupune uneori frustrări, alteori vină sau alte lucruri complicate şi nu cred că e întotdeauna cazul. Dar până la urmă cuvântul ăsta e util în lipsă de ceva mai bun şi îl voi folosi conform uzanţelor.

Dacă ar fi să regret ceva în viaţă, asta nu e vreun program pe care nu l-am scris. Dacă nu l-am scris încă, poate îmi va fi îngăduit să îl scriu de aici încolo. Iar dacă nu îl scriu eu poate că îl va scrie altul. Dacă e să regret ceva în viaţă sunt sărbătorile pe care nu le-am petrecut aşa cum se cuvine. Multe sau puţine vor fi fost, dar nimeni n-a făcut ce era de făcut în locul meu. Am sentimentul că o sărbătoare ratată e o pierdere iremediabilă. Uneori mă gândesc că a sărbători presupune un efort şi o disponibilitate pe care le-am pierdut. Şi atunci le sînt recunoscător părinţilor mei pentru miraculoasele sărbători ale copilăriei mele.

Am pomenit toate astea ca să înţelegeţi mai bine ce spun când spun că vă urez din tot sufletul sărbători cu bine şi cu folos.


.j

26 apr. 2013

Pentru A

m-am uitat pe youtube într-o seară
şi am văzut o femeie. era de-o delicateţe rară
şi vorbea îndrăgostită despre ceva
ce nu înţelegeam bine pentru că devenisem atent doar la ea.

şi atunci, probabil prin contagiune
s-a întâmplat următoarea minune
m-am îndrăgostit şi eu
de toate lucrurile din jurul femeii şi-al meu
de youtube, de o carte, de un şervet,
de ceilalţi oameni de pe internet,
dar în primul rând de ea.
era clar, nu mai văzusem aşa ceva

de atunci în fiecare noapte visez
că ajungem împreună pe o insulă pustie
unde întemeiem o oţelărie
undeva dincolo de canalul de Suez
şi privim fericiţi, ca orice Ea şi cu El,
la semenii noştri care produc, fericiţi şi ei, oţel.

poate că o să uimească această perspectivă
ce pare nepotrivită sau chiar eclectică
dar e inevitabilă pentru orice nouă artă poetică
iar la mine e o trăsătură nativă.
acest poem face parte dintr-un curent,
antreprenorialism erotic l-am botezat
înţelesul sper că e evident
ca şi faptul că îi este în întregime dedicat.

aş vrea s-o întâlnesc, măcar aşa, într-o doară
după care să-mi cumpăr un ifon
să-i mângâi numărul de telefon
în fiecare seară

.j

20 apr. 2013

O modestă contribuţie românească la învăţământul britanic contemporan


Deunăzi s-a semnalat cu mare emoţie o luare de poziţie a ministrului britanic al Educaţiei, Michael Gove, ştirea o puteţi citi aici. Dl.Gove lasă un fost imperiu cu gura căscată propunând nici mai mult nici mai puţin ca supuşii Majestăţii Sale să meargă mai mult la şcoală.

Interesant. Nu am de obiectat în principiu la ideea de a sta mai mult în şcoală. Poate doar sugestia că educaţia nu se face numai acolo. Educaţia se mai face alături de părinţi şi prieteni, în cluburi sportive sau în formaţii artistice. Sună a casa pionierilor sau a căminul cultural? Nu, discuţia este despre forme neinstituţionalizate, asocieri mai mult sau mai puţin spontane, iniţiativă privată şi profesionism. Şi despre faptul că a fi părinte sau educator cere disponibilitate, ceea ce implică dar nu e totuna cu timpul fizic.

Riguros vorbind, dacă şcoala este doar un simplu adăpost de vreme rea, un refugiu împotriva televizorului, internetului şi cluburilor de noapte folosit în lipsă de ceva mai bun, dacă nu putem oferi copiilor, pe lângă şcoală, şi un alt fel de timp de calitate şi dacă nu credem că şi asta se numeşte educaţie atunci e trist.

Mai îngrijorător e că Mr.Gove pare a împărtăşi o idee destul de răspândită potrivit căreia trebuie să recunoaştem cinstit şi public că şcoala e o corvoadă, un rău necesar. Prin urmare ar trebui cumva fie să convingem copiii să-şi însuşească perspectiva cu entuziasm, fie să-i obligăm să ia răul aşa necesar cum e, ca pe o doctorie. Bref, să muncească, să pună osul. Se sugerează, invocând modelul de succes al învăţământului est-asiatic, că elevul ar trebui să meargă la şcoală cam ca samuraiul la sepuku.

Nu împărtăşesc punctul ăsta de vedere. Nu ştiu cât de mult i-a plăcut domnului Gove să meargă la şcoală. Aş vrea să ştiu eventual dacă îi place să fie ministru al educaţiei şi cum a descoperit el chestia asta. Că dacă nu-i face plăcere atunci discuţia se complică nepermis. Să-i recomand, de pildă, să stea mai mult la servici?

Sigur că putem invoca o echipare specială a asiaticilor care le permite să meargă la şcoală cu plăcere chiar şi în condiţiile cele mai vitrege. Putem invoca şi un model social şi cultural care propune şi impune un anumit model de succes şi că acest model de succes obligă copilul la sacrificiul şcolar conştient. Dar de la admiraţie până la adopţie e un drum nebătut şi lung care din punctul meu de vedere nu merită străbătut. Privilegiez europeanul independent, europeanul fugit de acasă. Sau de la şcoală. E gestul excepţional de afirmare al spiritului tânăr, întreprinzător şi liber, convins de faptul că are ceva mai bun de făcut şi ştiind sigur ce pierde. Că dacă nu pierde nimic fugind de la şcoală atunci discuţia se termină, there is no case, cum ar rosti cu desăvârşit accent britanic Mr.Gove. Dar după ce fuge, spiritul liber se reîntoarce la aceeaşi şcoală pe care nu o uită şi pe care o vrea mai bună. Doar că acum o înţelege altfel.

Asta am făcut noi (solidaritate europeană, ce mai!) bine toată istoria: din când în când am fugit critic de acasă sau de la şcoală ca să reîntemeiem una mai bună. Şi neuitând povestea asta. Ăsta e firul roşu al reflecţiei care a condus la liberalism şi al acţiunii care a întemeiat America. America a fost întemeiată de nişte oameni care au fugit de acasă. De ce am abandona ceva ce ştim să facem bine pentru ceva ce aproape sigur o să facem mai prost decât chinezii sau japonezii? Am pierdut cumva abilitatea de a ne metaboliza crizele, aia de care eram atât de mândri, şi am ajuns să împrumutăm modele? S-ar putea obiecta că discuţia e mai nuanţată, că de fapt tot europenii s-au ilustrat şi prin capacitatea de asimilare. Nu, mi se pare că discuţia a mers prea departe, că nu e vorba de asimilări critice, ci de admiraţia tâmpă, demotivată şi demotivantă, pentru efortul încăpăţânat ale cărui resorturi le-am pierdut pe drum. Că despre resorturi e vorba, nu despre efort.

A, că între timp am constatat că apexul civilizaţiei liberale europene e o putoare indolentă, dar asta e puţin altceva. Nu cumva sunt de vină programele sociale şi nu individualismul? Siguranţa garantată de stat şi nu iniţiativa privată? Pe scurt, nu cumva lipsa de motivaţie este confortul? Adică bagi în curul lor zeci de ani de zile confort-confort-confort şi acum vii şi spui că singura soluţie e să legi elevul de pupitru? Apropo, unde aţi făcut şcoala, domnule Gove? Ia te uită, Oxford! Tz-tz...

În concluzie: n-avem decât să ne lăsăm copiii să meargă cu plăcere oricât de mult la şcoală, această sursă inepuizabilă de chestii mişto. Hai c-ar fi culmea să ne ceară ăştia într-o zi şcoli non-stop!

.j

ps.Dacă citiţi articolul o să mai aflaţi tot felul de lucruri, de pildă cum scad exigenţele la evaluări şi alte detalii care nu se vindecă dacă stau copiii mai mult la şcoală. Sau despre faptul că unele şcoli private au un program mai lung şi că de fapt toată tărăşenia e despre cum să nu le împiedicăm pe celelalte să facă la fel.


14 apr. 2013

În fiecare tren e o femeie frumoasă

Sunt topit după călătoriile cu trenul. Când am stabilit zilele trecute că vineri voi merge la Bucureşti, asta a fost pentru mine vestea cea bună, bucuria mea secretă: că voi merge încă o dată cu trenul. Am reuşit să depăşesc până şi idiosincraziile personale din relaţia mea proastă cu puzderia de butoane şi instalaţii care populează alarmant şi inflaţionist trenurile moderne. M-am decis să o iau filozofic şi să încerc să mă amuz.

Ca să înţelegeţi mai bine: vineri, în tren fiind, a doua oară n-am mai reuşit să intru în compartiment. Până atunci uşa părea să cedeze uşor şi la trasul de clanţă şi la apăsatul pe buton. De data asta n-a mai funcţionat. Şi când asudam eu mai tare încercând să găsesc o soluţie măcar să-mi recuperez bagajul la Bucureşti, am observat că o fiinţă de dincolo de geam îmi făcea semne. Era o fiinţă tânără şi frumoasă cu siluetă delicată şi extremităţi fine, cu o coamă bogată, blondă şi cârlionţată, cu ochi verzi-cenuşii şi cu un tors generos şi ferm. Şi fiinţa asta îmi făcea răbdătoare semn să continui să apăs pe buton. Aşa am citi eu semnele astea: curaj, Costinele, poţi! Ai încredere că poţi. Şi la următoare încercare uşa s-a deschis ca prin minune. Cum să nu poţi, mi-am zis, când ai alături o fiinţă aşa de frumoasă.

Asta a fost doar una dintre femeile frumoase pe care le-am întâlnit în trenuri. Cu unele am avut mici complicităţi benigne, cum a fost acum. Cu altele am ajuns chiar să schimb câteva cuvinte. Nu mi se pare foarte important. Mai importantă mi s-a părut intuiţia lui Nichita, poetul român care susţine că poezia este aerul din jurul unei femei dintr-un compartiment de tren. El mai pusese acolo şi un pahar cu apă, care mie de la bun început mi s-a părut de prisos. Un accesoriu, sau un ornament. Esenţial e cu totul altceva, un lucru pe care îl cred cu tărie. Farmecul călătoriei cu trenul stă în faptul că în fiecare tren e câte o femeie frumoasă. Chiar dacă nu o întâlneşti, ea există cu siguranţă. Câteodată poţi cutreiera vagoanele să o cauţi. Altădată se aşează chiar ea lângă tine. Totul e să fii convins că există.

Avionul a intuit de la bun început marele handicap pe care-l are în comparaţie cu trenul. Şi s-a hotărât să joace radical. Care este emblema zborului cu avionul? Este cumva imaginea norului văzut prin hublou, luminat pieziş de razele soarelui? Este silueta elegantă a unui aparat de zbor? Nu. Emblema zborului cu avionul este stewardesa.

Ce credeţi că l-a mâncat în cur pe Icar? Visul omenirii de a zbura? Baliverne! Cu siguranţă Dedal i-a spus: "Băiatul tatii, e adevărat că tehnic vorbind zborul e posibil şi e iarăşi adevărat că zburând poţi întâlni o femeie dar...". Ei bine n-a mai apucat să-i pomenească despre iluzoriu şi despre risc. Ăla micu', tânăr şi repezit, a zbughit-o, i-a şutit încropeala aia de echipament şi a şi decolat. Ce a urmat se ştie. Icar este de fapt victima tragică a mirajului, a iluziei periculoase că a fute o stewardesă e o chestie la îndemână.

Ce opune zborul cu avionul mersului cu trenul? Faptul că ajungi mai repede? Aşi! Ceea ce la mersul cu trenul e o promisiune implicită, vagă şi plină de mister ca dragostea însăşi, la marketingul călătoriilor aeriene devine o garanţie comercială: zburaţi cu noi şi veţi întâlni o femeie foarte frumoasă, aşa ca aia de pe copertă. Poate chiar aia de pe copertă. Dincolo de mica înşelătorie de imagine, altfel scuzabilă, zborul cu avionul eşuează definitiv în facil şi explicit. Adică în pornografie. Ăsta e adevărul trist pe care trebuie să-l recunoaştem: călătoria cu avionul e pornografie. Mai mulţi oameni care sub semnul eficienţei trăiesc un timp înghesuit într-un spaţiu înghesuit numind mâncare trei chestii învelite în plastic şi nădăjduind în secret că fata aia frumoasă e o curvă cu tarif rezonabil

Povestea spune că tot Dedal a inventat şi pânza corabiei. E limpede că omul avea preocupări serioase în domeniul mijloacelor de transport în comun. Dacă e să mă gândesc mai bine, aş da ca sigur faptul că tot el a inventat şi calea ferată. Mitologia nu pomeneşte asta pentru că Dedal a ţinut proiectul secret. Ştia care e miza şi l-a ţinut ascuns până se lămuresc toate detaliile, mai ales după ce o păţise aşa de rău cu Icar.

Aveam dreptate când spuneam că în tren există viaţă. În tren lucrurile sunt la fel de complicate, de adevărate, de palipitante, de pline de speranţă şi de frumoase ca în viaţă. Trăim şi mergem cu trenul pentru că dragostea e posibilă. Ca şi în fiecare viaţă, trebuie doar să fii convins că în fiecare tren e o femeie frumoasă.


.j


ps.Versiunea integrală cu butoanele a fost aşa. Am aşteptat o vreme după plecarea trenului din gară după care m-am dus să mă uşurez. M-am trezit într-o încăpere mare echipată evident pentru a înlesni accesul oamenilor în cărucior. Era atât de impresionantă, atât de copleşitoare echiparea asta încât m-am simţit stingher şi în fond vinovat că n-am cărucior. N-aveam ce căuta acolo, prezenţa mea era imorală şi în ultimă instanţă ilegală. Am căutat prin împrejurimi o cabină normală dar n-am găsit şi urgenţa m-a obligat să folosesc locul ăla pentru oamenii cu cărucior. Uşa nu se închidea bine şi am fost tot timpul obsedat de ideea că cineva o să mă vadă, o să fie indignat de abuzul flagrant pe care-l comiteam şi o să fiu, pe bună dreptate, arestat. O să fiu pus în lanţuri şi purtat prin vagoane şi toţi oamenii, care între timp vor fi aflat despre fapta mea abominabilă, or să mă privească dispreţuitor ca pe un criminal. N-o să mai pot niciodată să mă uit în ochii semenilor, chiar dacă clemenţa justiţiei o să-mi permită să-mi sfârşesc zilele în libertate.

Dar lovitura decisivă am primit-o când am vrut să trag apa. Asta era ultima mea redută în lupta cu modernitatea. Dacă a da drumul la apa de la chiuvetă mi se pare problematic iar pentru a face duş mi-a devenit clar că am nevoie de asistenţă de specialitate, ei bine până vineri eram mândru că am putut trage apa până şi în cele mai fanteziste toalete. Vineri în schimb am fost învins. Era un număr moderat de butoane pe care le-am apăsat, de mânere de care am tras, de clapete pe care le-am clăpeţit şi de senzori pe care i-am mângâiat ba insistent, ba rugător. Nimic. Am zis bogdaproste că nu s-a oprit trenul, că n-am fost ejectat  în spaţiu, că nu s-au pornit stingătoarele de incediu, pe scurt, că nu s-a întâmplat nimic din ceea ce toate alea ar fi putut să facă dacă m-ar fi luat în serios şi dacă n-ar fi crezut de cuviinţă că trebuie să fie îngăduitoare cu mine. Un singur lucru n-am încercat: o chestie impunătoare pe care scria SOS. M-am frământat o vreme dacă nu cumva eram chiar în situaţia de a folosi chestia cu SOS. Dar mă teroriza gândul că o să se strâgă lumea şi prima întrebare pe care o să mi-o adreseze va fi de fapt ce caut eu acolo. Atunci m-a părăsit tot curajul şi am dat bir cu fugiţii.

11 apr. 2013

Pentru un Sistem Naţional de Urgenţe Culturale pe lângă ICR


Aseară am primit vestea cea bună: "Gata, s-au rezolvat problemele. Şi chiar dacă nu s-au rezolvat, sunt pe cale să se resolve fiindcă D-l Marga, a făcut analiza cu ajutorul teoriei sistemelor şi a transmis unor reviste rezultatele (16 pagini)", declara pe internet Dragoş Paul Aligică. Textul domnului Profesor Marga poate fi găsit aici şi nu citez decât câteva rânduri, ca să nu vă privez de bucuria de a-i descoperi deliciile pe cont propriu:
"Se pot face încă multe consideraţii pe măsură ce se intră în detalii. Cele pe care le-am menţionat, cu ajutorul teoriei sistemelor, ne permit să tragem trei concluzii. Prima este aceea că problemele României la nivelul anului 2012 sunt multiple şi nu se lasă reduse la una singură. [...] În ce consta reconstructia? Nu prezint aici un program detaliat, ci numai sintagme orientative: „noua industrializare" si „agricultura de export"; „recapitalizare"; „modernizare neînjumatatita"; „democratie ca forma de viata"; „justitie eliberata"; „regim juridic al interesului public"; „politici publice în conditiile descentralizarii"; „reforma noua a educatiei"; „stat social cu noua politica a prelevarii"; „cultura orientata spre prezent si viitor", „alta selectie de personal". În forma aporetica negativa am prezentat aceste orientari în alta parte (Andrei Marga, România actuala, Eikon, Cluj, 2011).” (Andrei Marga, Reconstrucţia României)
N-avem decât a ne înclina, concluzionează corect dl.Aligică: "Noroc că omul e modest şi n-a prezentat aici un program detaliat, ci numai sintagme orientative, că ne umilea de tot pe 36 de pagini. Aşa de tare este teoria asta a sistemelor când încape pe mâna unuia priceput s-o mânuiască."

L-am invidiat sincer pe comentator că trăieşte atât de aproape de izvoarele ştiinţei, culturii şi înţelepciunii. Ce confort, mi-am zis, să trebuiască doar să întinzi mâna după bibliografia de referinţă. Nu ca mine, care m-am perpelit toată noaptea. Ce bine ar fi fost, mă gândeam eu deprimat, ca la Braşov să fi existat o bibliotecă non-stop. Acu dădeam o fugă şi mă mângâiam şi eu cu un text direct de la sursă, măcar cu un Habermans în viziunea Marga, dacă nu cu forma aporetică negativă a orientărilor, cum de bună seamă a făcut dl.Aligică.

Am realizat brusc că o prioritate ar fi un sistem naţional de urgenţe culturale. Un fel de SMURD intelectual. Nu sunt rare situaţiile când, din diverse motive - de pildă la ceas de seară rătăceşti fără discernământ pe internet în locuri nepotrivite, se întâmplă ca aparatul cognitiv să ţi se defecteze, să ajungi într-o fundătură sau într-un şanţ sau, şi mai rău, să păţeşti o fractură în înţelegerea lumii înconjurătoare. Ce frumos ar fi să poţi atunci să suni la un număr de urgenţă. Şi ăştia vin cu maşina cu tot echipamentul epistemic de bază, inclusiv un îndreptar portabil de teoria sistemelor, eşti descarcerat din paradigma greşită în care ai eşuat iresponsabil, ţi se face o evaluare rapidă şi precisă, după care ţi se administreză două citate din Marga. O să ziceţi că unul ajunge, dar vă asigur că aşa se procedează şi în urgenţele medicale: doză şoc.

Mă gândesc că poate aici bate strategia ICR de înfiinţare a filialelor regionale şi locale. Mare lucru e să ai un om cu anvergură şi clarviziune implicat în politici culturale!


.j

8 apr. 2013

Doamna Margaret Thatcher

Mi-ar plăcea trăiesc ziua în care să fiu recunoscător unui demnitar român pentru viaţa pusă în slujba ţării sale, să regret că această viaţă s-a încheiat şi să fiu trist ca astăzi, când a murit Doamna Margaret Thatcher.
.j

6 apr. 2013

Românul la 16 ani - încercare de portret

Ştiţi compunerile alea de şcoală cu tema "Ce vreau să mă fac eu când voi fi mare"? Cam aşa e şi ce urmează. Cum mi-ar plăcea mie să fiu dacă ar mai urma să împlinesc 16 ani. Sau, altfel spus, despre cum mi-ar plăcea mie să fie semenul meu de 16 ani.

Aş vrea să ştie bine limba română şi limba maternă. Când spun bine spun să vorbească şi să scrie corect o limbă bogată, nuanţată, precisă şi expresivă. Dacă cineva susţine că e simplu fie n-are televizor fie nu înţelege ce se petrece acolo. Aş mai vrea să ştie o limbă străină la un nivel bun. Scris, citit, lecturi incluse.

Dar aş mai vrea un lucru. Aş vrea să ştie să facă ceva bine. Orice. Dar absolut orice. Inclusiv, dar nu numai, să fi făcut pian de la 3 ani sau să fi cîştigat olimpiada internaţională de astronomie. Spun nu numai pentru că e vorba mai ales de ceilalţi, de cei care nu fac pian de mici şi nici nu câştigă olimpiade internaţionale. Aş vrea ca ei să ştie ceva cum ar fi să danseze, să crească iepuri de casă sau porumbei călători, să colecţioneze timbre, să facă mărţişoare din lemn sau vase de lut sau aeromodele sau să împletească brăţări sau să ştie toate romanele lui Jules Verne pe dinafară plus biografia cu poze cu tot. Sper că se înţelege unde bat cu "orice dar bine".

O să dau un exemplu extravagant. Era o vreme când petreceam după-amieze lungi de vară în marginea parcului central, aşteptând o copiliţă de 3 ani să se facă de 7 şi să meargă la şcoală. Undeva într-un capăt de alee cîţiva puşti chinuiau nişte role şi nişte skateboarduri. Mereu aceiaşi puşti, mereu în acelaşi loc, exersau metodic şi încăpăţânat. Aveau şi o bară şi o trambulină pe care seara, când în sfârşit se dădeau duşi, le doseau cumva în tufe până a doua zi. Unii erau de-a dreptul remarcabili, alţii erau abea la început. Nu lipseau micile înţepături asociate ratărilor mai spectaculoase, dar altfel atmosfera era destul de sobră. Un astfel de tânăr a fost întrebat într-o zi ce înseamnă role bune şi răspunsul lui a ajuns într-un ziar. Era un sfat profesionist care explica precis şi concis caracteristicile unui echipament bun şi riscurile de a avea unul prost. Omul ştia ce vorbeşte.

Nu ştiu când mai treceau pe la şcoală dar am bănuiala că relaţia celor mai mulţi dintre ei cu matematica nu era cea mai cordială. Nu sunt sigur că ştiau care e capitala Tanzaniei, care e diferenţa dintre meioză şi mitoză sau că lumea e compusă din nişte biluţe mici cu semnul minus, nişte biluţe mici cu semnul plus şi încă nişte biluţe mici pentru care în mod regretabil nu s-a găsit niciun semn.

Dar dacă unul dintre acei tineri mi-ar fi spus că vrea să se facă medic sau jurist sau aviator l-aş fi crezut. Nu aş fi avut nicio îndoială că poate să se facă orice îşi pune în cap. Pentru că ştie ce înseamnă efortul personal, cunoaşte sensul şi greutatea cuvintelor, are simţul ierarhiei şi ştie să se evalueze responsabil. Ştie clar ce înseamnă să fii bun şi cum se ajunge aşa ceva. Nu poţi mima că te dai cu rolele şi nici nu poţi susţine că eşti mai tare ca cel de lângă tine când tot grupul ştie că e invers. Nu poţi trişa, poţi doar să munceşti şi uneori să renunţi.

Aşadar aş vrea să-i văd demonstrând că sunt undeva în pragul performanţei şi că înţeleg bine ce înseamnă acest cuvânt şi ce-i mai desparte, eventual, de sensul lui. Să-i văd crezând, vorbind cu pasiune şi competenţă despre ceea ce îi preocupă. Pentru că ar trebui să poată să spună sau să scrie mai mult decât aş putea afla eu despre domeniul ăla într-o zi de internet. Şi să poată să spună de la cine au învăţat sau pe cine au ca model, fie că e bunicul, Einstein, Andrei dintr-a doişpea sau Jean-Claude Killy. Doar modelele impun respect şi e o întrebare bună dacă la 16 ani respecţi ceva.

Cred sincer că ei ar putea sta cu plăcere de vorbă cu ochelariştii ăia cu caietele de analiză matematică pline de cârlionţi misterioşi, şi chiar ar avea multe să-şi spună, dacă nişte idioţi adulţi autointitulaţi maturi nu s-ar strădui opt ani de zile să-i învrăjbească.

Şi să nu uit, asta nu e despre un fel de românii au talent, adică despre cum să alegem ceva dintr-o mulţime de oameni care zac ani de zile pe o canapea visând să ajungă vedete şi într-o zi se hotărăsc să se facă de căcat pe o scenă. Nu, e exact invers. Ca să n-avem vorbe cu cei care urmăresc finala cu sufletul la gură: vedeţi că ocazional se mai dau şi preselecţiile.

.j

Delimitare. Pentru cazul în care vreunul dintre idioţii adulţi pomeniţi mai sus citeşte chestia asta, precizez că nu este vorba nici despre introducerea datului cu rolele ca materie obligatorie în şcoli în detrimentul obiectului său favorit de studiu. Este, dacă vrea, mai curând despre a face posibilă o discuţie serioasă despre a alege fizica sau limba latină ca materie de bacalaureat. Sau despre a nu da bacalaureatul deloc.