10 dec. 2014

Cea mai frumoasă poveste de Crăciun pe care o știu eu

Nu e chiar de Crăciun pentru că lucrurile s-au petrecut în mai multe zile de la sfîrșitul anului 1989 iar cronologia exactă nu mi-o mai aduc bine aminte. Dar cred că e o poveste frumoasă și îmi place mie să spun că a fost de Crăciun.

Carevasăzică era în zilele alea tulburi cînd, ca un cetățean responsabil ce mă aflam, eram brațul înarmat al Revoluțiunii care apăra diverse aspecte practice ale vieții concetățenilor săi. Care concetățeni, cînd nu se uitau la televizor, dormeau osteniți de înfăptuirea istorică. În cazul meu particular apăram barajul de pe rîul Tărlung ca să nu vină teroriștii să-l distrugă sau să otrăvească apa și să nu mai aibă brașovenii ce bea. Pusesem un buștean mare de-a curmezișul drumului, opream mașini și legitimam oameni după ce le puneam țeava zebeului în burtă. Multă vreme m-am gîndit cum ar fi arătat un atac terorist și cum ar fi fost să împușc pe cineva. Azi am renunțat.

Grupul era simpatic. Un căpitan de vînători de munte care părea că-și pierduse mințile de bucurie că am scăpat de Ceaușescu, un sergent ungur mare și serios ca orice sergent ungur, ăștia doi fiind soldați adevărați. Mai erau cîțiva muncitori cu un fel de arme automate de la gărzile patriotice și subsemnatul, ofițer în rezervă. Din cînd în cînd venea o mașină de la cantina întreprinderii și ne aducea mîncare și șosete curate. Nu mai știu cît n-am dormit în perioada aia.

La un moment dat mi s-a părut că sergentul e cu ochii pe mine ca pe butelie. L-am întrebat dacă e adevărat și care ar fi motivul. Mi-a răspuns grav că în cazul în care căpitanul pățește ceva rămîn cel mai mare în grad și va trebui să preiau comanda. Asta m-a lăsat cu gura căscată.

A trecut o vreme, nu știu cîtă, și la un moment dat s-a făcut o dimineață foarte frumoasă de iarnă. Din oraș a venit un autobuz mare plin ochi cu gărzi patriotice care au coborît, s-au răspîndit prin tufele de pe marginea drumului și au început să adune vreascuri de foc și să confecționeze țepușe. Nu că aș fi înțeles eu mare lucru din ce se întîmplase pînă atunci, dar în clipa aia mi-a devenit clar că revoluția intrase într-o nouă fază, cea cu grătare și bere. M-am urcat în autobuz și m-am dus acasă.

Înainte să plec mi-am luat rămas bun de la căpitan și de la sergent. Ăsta din urmă s-a uitat la mine foarte supărat, și am înțeles că într-un fel trădasem. Mă grăbeam la autobuz și n-am mai avut timp să-i explic de ce plec. Am fost tare trist că l-am dezamăgit pe sergent. Mi-am tot propus să-l caut, sau măcar să scriu povestea, și uite că măcar anul ăsta la un sfert de secol de la evenimente, am reușit.

Îmi pare rău că nu se trage în povestea asta a mea și că e doar o poveste simplă despre niște naivi care au luat niște lucruri în serios. Și nu, n-am fost niciodată erou al revoluției, pînă și denumirea mi se pare caraghioasă.

.j