17 dec. 2016

În care se arată legăturile dintre îndoctrinarea comunistă, Africa de Sud și Black&Decker

În facultate mi-au plăcut toți profesorii, inclusiv cei de la științe sociale. Așa cum bine știți, pe vremea aia în toate facultățile se făcea în fiecare an cîte un curs de propagandă comunistă ambalat frumos și etichetat convenabil drept științe sociale. Nimeni nu punea la suflet, era doar o ocazie să-ți strici sau să-ți îndrepți media, care medie te îndreptățea să huzurești în cercetarea din capitală sau să dormi lîngă un godin într-o fabrică de cevauri din Țăndărei. care Țăndărei, în geografia personală, părea mai departe de casă decît Oahu, Hawaii.

Primul care-mi vine în minte e un țăcănit simpatic pe nume Olimpiu Matichescu. Nu mai țin minte ce bazaconie stupidă preda, dar îl ascultam cu sufletul la gură pentru că așteptam acel moment din curs, știam că va veni acel moment din curs, în care domnul Matichescu va spune „așa cum am arătat în cartea mea...”, carte pe care chiar o scoatea din diplomatul său de pe catedră. Publica în Editura Politică și nu am habar cum își vindea cărțile. Presupun că bibliotecile achiziționau o bună parte din tiraj, nu îmi închipui că un om normal s-ar fi dus într-o librărie să dea bani din buzunar pentru producțiile domniei sale. Omul avea o incredibilă capacitate de a scrie despre orice, cred că ar fi putut argumenta pînă și faptul că bălegarul fermentează altfel sub influența ideilor tovarășului Nicolae Ceaușescu. Dar avea un aer pișicher care sugera că nu se prea ia în serios.

Domnul Marinescu, sper că-mi aduc aminte numele corect, era un tip care-și spunea poezia de la economie politică fără prea mare convingere. Ne-a apropiat faptul că era fumător și ținea cursul în rectorat, lîngă cafenea. În pauzele pe care ajunsesem să le petrecem într-o mică gașcă exclusivistă, ne vorbea despre Africa de Sud cu o admirație vecină cu evlavia. Dacă ținem cont că pe vremea aia era apartheid și că, în niciun caz AdS n-avea faimă bună în lagărul comunist, aș zice că domnul Marinescu făcea o treabă bună. Chiar nu ne zicea bancuri cu negri, ne vorbea despre succesul acelei țări, pe care îl numea „un caz tipic de supradezvoltare”.

Asistentului de la nu-mai-știu-ce-materie a fost, probabil, cel mai interesant. Era cel mai tînăr dintre cazuri, stătea în centru și am auzit la un moment dat că are pe cineva foarte sus. Fuma încontinuu și, în sala de seminar, își făcea scrumiere de hîrtie. Aveam seminarul sîmbăta la prima oră, astăzi cred că și-l punea intenționat, pentru că știa că o parte dintre noi făceau cozi la bilete de teatru și n-aveau cum ajunge, așa că ne scutea de absențe contra unei perechi de bilete la spectacolele de succes. Într-o zi i-am dus biletele acasă, am băut o cafea pe terasa apartamentului său care surplomba Calea Victoriei și mi-a arătat noul său rotopercutor Black&Decker pe care și-l luase pe pile, că nu se băgaseră decît cinci exemplare în tot Bucureștiul. Era transportat de parcă mi-o prezenta pe Angelina Jolie, noua lui amantă. Ce-i drept, era frumoasă tare, de atunci vreau și eu una. Dar cel mai interesant a fost seminarul la care am discutat domocrația populară. În prima oră a mai ținut cumva piept, dar în a doua, după ce unul dintre noi a chestionat legăturile dintre parlamentarism și Marea Adunare Națională, a pus botul în scrumieră și n-a mai zis nimic. Ne-am hăhăit, am făcut praf democrația populară, și cred că nimeni nu s-ar fi mirat dacă spărgeau mascații ușa, ne luau pe toți și ne băteau pînă ne pierdeam mai întîi buna dispoziție și mai apoi cunoștința, cum bine zice Mircea-Horia Simionescu, la vremea aia foarte popular printre noi.

.j

ps.Nu vreau să sugerez nici curaj, nici conștiință civică, cu atît mai puțin rezistență prin cultură. Era doar evazionism, cultivat din gros de toate părțile și filtrat cu talent de secu. În definitiv, e doar o mărturie subiectivă. Nu am o stimă prea mare pentru generația mea. Vorbesc, totuși, fără nicio umbră de modestie, despre o elită minoritară care astăzi populează nordul american. Mi-a plîns sufletul după fiecare dintre cei plecați, așa cum știu că unora dintre ei încă le plînge sufletul după acasă.

2 dec. 2016

Patru momente importante din istoria culinară a Brașovului așa cum am trăit-o eu

Cei care își închipuie că în comunism aveai ce mînca la cîrciumi sau că, în general, aveai ce mînca atunci cînd plecai de acasă, sînt rugați să-mi dea unfriend înainte să continue lectura.

Pe la începutul anilor '90 m-a luat un prieten și m-a dus să-mi arate un loc mișto. Era o cameră încălzită cu un godin, cu podele de lemn date cu petrosin, în care se mînca ciorbă de burtă și mici. Azi e celebră, o știe toată lumea, e Roata Norocului. Din păcate la ora asta e înclinată spre compromisuri industrial-turistice și, pentru cercul de băștinași mîncăcioși, devine tot mai puțin atractivă. Rămîne totuși nordul magnetic pentru cei care vor o ciorbă de burtă cu țuică Zetea de cea mai bună calitate.

Peste alți cîțiva ani aflu că în Bartolomeu e un chinezesc interesant. Interiorul era ciudat, un fel de cantină studențească decorată cu lampioane roșii, dar am mîncat atunci cel mai bun pui Nu-știu-cum-bao din lume. La scurt timp s-a mutat pe Lungă, mai spre centru. Era o vreme cînd mergeam acolo aproape la fel de des ca acasă. E cel mai bun chinezesc în care am mîncat vreodată, avea toate ingredientele de la ei. Cînd nu le avea, mai bine nu gătea, că se simțea. Eu nu-s așa umblat, dar dacă doctorul zice la fel, atunci pe semne că așa e. Din păcate s-a născut prea devreme și a murit de moarte bună, pentru că nu puteam să-l ținem doar noi, cei cîțiva prieteni leșinați după mîncare bună chinezească.

Apoi a fost Ischia Tour, într-un gang de pe Barițiu. M-a dus acolo o doamnă și am mîncat bruschete pe o masă acoperită cu mușama. Dacă nu știți cum e să mănînci niște bruschete formidabile și să bei vin roșu pe o masă acoperită cu mușama, într-un gang săsesc din centrul vechi, de unde se văd zidurile acoperite cu frunze de toamnă, împreună cu o doamnă mișto, aș zice că mai bine, pentru că nici n-o să mai aveți ocazia. Nu mai există așa ceva, poate doar la Ionică, dar acolo n-are decît mici și doamne moderat de mișto. Încă vreo cîțiva ani, Ischia Tour a crescut frumos și a fost reperul bucătăriei italiene din Brașov, nici astăzi nu mai face nimeni paste ca ei. Au fost cumpărați de vecini, o afacere care, ezitînd să se definească între autohton și occidental, nu-i iese bine nici autohtonul, nici occidentalul.

Acum doi ani mă sună doctorul să-mi spună că a găsit o cîrciumă adevărată cu pește. Era foarte amuzat de faptul că l-a sunat pe patron să facă o rezervare și ăsta i-a răspuns pe un ton frust că el n-are decît pește cum îl face el și să nu vină la el cu cine știe ce fițe. Se numește Taverna pescarului, abia azi am ajuns pe acolo, cu ochii sticlind a hipoglicemie. Cînd am văzut meniul, am zis că le vreau pe toate, noroc că vîrsta, prietenul și Sf.Andrei mi-au recomandat să las o parte, cea mai mare parte, pe data viitoare. Nu știu să vă spun bine unde e, de pe 13 decembrie o luați spre liceul Meșotă și mai întrebați. Parcați unde puteți, că e o casă în cartier, nu are parcare proprie.

.j