25 ian. 2013

Dacă nu sunt de Dreapta?

Într-o noapte am avut un vis îngrozitor: se făcea că nu sunt de dreapta. M-am trezit lac de sudoare şi, consecvent cu noua poziţie de stânga (că eu cred în vise), m-am apucat imediat să elaborez un plan de salvat omenirea de la nu ştiam încă ce şi nici n-aveam cum să aflăm, mai ales dacă planul reuşeşte. Rezultatul planului ar fi o societate nouă, care faţă de secondhandul de rahat în care trăim ar avea numai avantaje.

Hai că glumeam, doar că mi s-a părut o introducere bună. Mă gândeam mai curând la momentul şi la stilistica asumării unei poziţii politice. Citeşti prin blogărime o mulţime tot mai consistentă de articole, scrise de pe poziţii de dreapta tot mai consistente. Constaţi cu plăcere că cei mai mulţi autori ştiu tot mai bine ce vorbesc. Dar când ajungi la comentarii te iei cu mâinile de cap. Cu tonul polemicii române mai că m-am obişnuit, mai ales că pe siturile mai spălăţele de elită e relativ suportabil. Dar cu pedanteria ideologică nu. Nu mai poţi să comiţi vreo neatenţie, oricât de benignă, că primeşti un stat minimal peste bot de nu te vezi. Îţi vine să crezi că ăştia se supraveghează şi la toaletă, de grijă să nu se pişe ca social-democraţii. Nu că aş primi cu plăcere vestea că mă piş ca un social-democrat, dar cu siguranţă că n-aş merge până acolo încât să-mi revizuiesc tabieturile din motive politice.

În momente dintr-astea de cumpănă îmi vine in minte mama mare. Îi spuneam cu toţii mae. Mae s-a dus toată viaţa la biserică, deşi nu din cauză că întemeierea raţională a moralei i s-ar fi părut îndoielnică şi prin urmare ar fi făcut o opţiune fermă pentru transcendental. Mae s-a sculat dis de dimineaţă şi a trebăluit până seara târziu ba la război, ba la păsări, ba la bucătărie. Dar nu din cauză că făcuse vreo obsesie din spiritul antreprenorial. Mae a crezut că toate lucrurile pe lumea asta au rânduiala lor şi că treaba oamenilor nu e să o tulbure, ci să o împlinească. Am totuşi bănuiala că dacă i-ai fi vorbit de stat minimal s-ar fi minunat foarte, ca de orice altă trăznaie pe care Dumnezeu o îngăduie, aşteptând răbdător să ne treacă.

Honi soit qui mal y pense, nu de un model cetăţenesc e vorba aici.  Nici măcar nu ştiu dacă mae a votat vreodată. Ci de o substanţă personală care pare a lipsi cu desăvârşire vajnicilor agitatori de doctrine care încap în podul palmei. O substanţă pe care mae o avea dar pe care aceştia din urmă o înlocuiesc cu principii. De fapt cu ceva ce ar putea fi principii în cazul în care ar avea ocazia şi puterea să le trăiască. Acel ceva care ne-ar putea spune că drumul spre etalonul aur trece pe la o şedinţă a consiliului local unde se dezbate bugetul, capitolul şcoală vs. teren de fotbal. Sau care ne-ar putea îndemna să ştim exact cu cât am contribuit noi la banii ăia.

La lucrurile astea mă gândesc de ceva vreme, dar mai abitir de când Vlad Mixich a publicat o excelentă analiză în problema sănătăţii. Găsim aici câteva poziţii dacă nu surprinzătoare, măcar interesante şi foarte bine descrise.

Vasile Cepoi, a cărui formulă de reformă îl pricopseşte cu eticheta de tehnocrat. Citite astăzi, ideile domniei sale au un remarcabil bun simţ. Nu că ar fi ocolit sau transgresat vreo opţiune politică, dar omul a făcut nişte socoteli şi a băgat de seamă că o sumedenie de probleme îşi găsesc soluţii înainte să ajungem acolo.

Ministrul sănătăţii, care vrea să desfiinţeze CNAS. Lăsând la o parte modul în care vede domnia sa reforma (e mai greu, ce-i drept), nu pot să nu recunosc că e o măsură greu de exclus. CNAS, dintr-o idee bună, a devenit doar o birocraţie suplimentară, iresponsabilă prin lege şi prin urmare condamnată la o gestiune cel puţin la fel de proastă ca cea guvernamentală. La ora asta CNAS încurcă pe toată lumea şi e nereformabilă. O idee ratată.

Raed Arafat, care se încăpăţânează să fie consecvent cu sine, în ciuda "analiştilor" cu doctrină la purtător. O să-şi vadă de urgenţele lui cu ajutorul statului sau al privatului sau cu orice îi stă la îndemână. Dacă într-o zi va fi dat afară îmi place să cred că o să-şi facă o firmă de salvare şi o să adune oamenii de pe stradă, cum a făcut şi la începuturile sale legendare. Situaţia asta s-ar putea să nu fie aşa de ipotetică pe cât pare, pentru că Arafat face o echilibristică riscantă şi nu ştii când va călca în plin politic, dacă nu cumva a făcut-o, acolo unde e uşor să ajuţi pe cine nu trebuie sau să nu ajuţi pe cine trebuie. Şi unde nici măcar să ajuţi pe cine trebuie nu e neapărat o virtute.

Distribuitorii de medicamente, de fapt toţi furnizorii privaţi ai sistemului de sănătate de stat. Pare o ciudăţenie, dacă nu un răspăr etic, faptul că iau partea guvernului şi nu a sistemului privat. Da de unde, cei care caută morala aici, o caută unde nu trebuie. Orice afacerist îşi doreşte un partener slab şi statul român e un excelent partener slab şi e plătit bine ca să fie aşa. Nu furnizorii sunt curvele, ci statul român, care e plătit să stea. Numai curvele sunt plătite să stea, chiar dacă din când în când mimează violul, de dragul amatorilor sofisticaţi.

Toţi oamenii ăştia şi-au făcut nişte socoteli şi au făcut nişte opţiuni în consecinţă. După judecata mea opţiunile lor, aşa cum au fost zugrăvite mai sus, nu sunt politice deşi sunt lesne politizabile. Pentru că nu sunt neapărat rezultatul unei consecvenţe ideologice e caraghios să li se răspundă doar cu consecvenţă ideologică. Li se poate răspunde doar pornind de la cifre mai bune şi de la socoteli mai riguroase.  Nu că e greu?

N-o mai lungesc, pentru că întrebarea din titlu nu-mi dă pace şi am impresia că nici eu nu caut răspunsul unde trebuie. Aşa că o iau de la capăt, de data asta, ce-i drept, cu jumătate de gură: dacă, Doamne iartă-mă, nu sunt de dreapta?